#TrueStoryProject vă prezintă un studiu realizat de Rand Corporation despre securitatea în bazinul Mării Negre, cu o relevanță specială pentru România. Studiul are patru părți. Azi vă prezentăm partea a 2a.
#aparare #securitate #blacksea #rusia #nato

Strategia Rusiei în regiunea Mării Negre

Faptul că regiunea Mării Negre este punctul central al strategiei Moscovei în Europa poate fi dezbătut. Cu toate acestea, discuțiile în cadrul workshop-ului au subliniat că regiunea are un rol important în obiectivul general al președintelui Putin de a restabili influența și controlul Rusiei de-a lungul granițelor sale, ambele pierdute de la prăbușirea Uniunii Sovietice, și de a limita influențele occidentale și integrarea statelor regionale în comunitatea Euro-Atlantică. După cum a menționat unul dintre participanți, cele două mari catastrofe istorice din narațiunea naționalistă rusă au fost Războiul Crimeii din 1856 și prăbușirea Uniunii Sovietice. Rusiei i-a luat 22 de ani pentru a-și recăpăta statutul în Marea Neagră după Războiul Crimeii din 1856 și a trecut tot atât timp între dispariția Uniunii Sovietice și renașterea Rusiei în regiune. Marea Neagră a fost, istoric, poarta către cea mai vulnerabilă parte a Rusiei. Unul dintre participanți a susținut că documentele strategice rusești nu creionează o strategie clară pentru regiunea Mării Negre și că acumularea de forțe navale și terestre reflectă o abordare tradițională pentru atingerea obiectivelor sale politice.
Putin a adoptat o abordare naționalistă și a justificat militarizarea strategiei rusești ca fiind concepută pur și simplu pentru apărarea împotriva politicii occidentale de destabilizare și a amenințărilor militare sofisticate. Prin câștiguri graduale, strategia rusească încearcă să transforme Marea Neagră – precum și Marea Azov – în adevărate căi navigabile interne, unde Rusia poate avea genul de libertate de acțiune pe care l-a obținut în Marea Caspică.
Marea Neagră susține interesele rusești dincolo de limitele geografice ale regiunii. Este o rampă de lansare, iar strâmtorile turcești sunt poarta de acces a proiecției puterii militare rusești în Mediterana de Est și Levant. De asemenea, este legătura pentru captarea piețelor energetice din sud-estul Europei și, apoi, din inima Uniunii Europene. Resurgența rusă este, de asemenea, un răspuns la implicarea diminuată a SUA și a Occidentului în Orientul Mijlociu, unde Moscova a preluat inițiativa și a umplut golul prin intensificarea angajamentelor diplomatice și operațiunile militare din Siria. Câțiva participanți au susținut că prioritatea Rusiei este securitatea granițelor sale. Un altul a susținut că Ucraina este mult mai importantă pentru Kremlin decât Siria, aceasta din urmă fiind doar o distragere a atenției Occidentului, în timp ce Moscova își urmărește interesele mai aproape de casă.

Obiectivele generale ale Moscovei sunt adaptate condițiilor din fiecare țară a regiunii, având ca scop menținerea diverșilor vecini în stări de nealiniere sau insecuritate în relație cu Rusia și Occidentul, și vulnerabile influențelor economice, politice și maligne ale Rusiei. Strategiile sale, în consecință, variază:

● Separarea Turciei și Bulgariei de politicile NATO și UE prin stimulente economice și energetice este un element cheie al strategiei Rusiei. Operațiunile de informare și influențare a mass-mediei din aceste țări încearcă să promoveze atitudini pozitive față de Rusia și să minimalizeze capacitățile sale militare crescânde.

● Rusia încearcă, de asemenea, să escaladeze tensiunile și suspiciunile reciproce în relațiile Turciei cu Statele Unite și Uniunea Europeană pentru a eroda și mai mult orientarea occidentală a țării. În timp ce așteptata finalizare a conductei TurkStream în 2019 va accentua dependența Turciei de gazele naturale rusești, Rusia a prezentat proiectul ca o susținere a importanței geopolitice și a ambiției Turciei de a deveni un hub principal pentru livrările de gaz rusesc în Europa. Construcția centralei nucleare Akkuyu în sudul Turciei de către compania nucleară de stat Rosatom va accentua și mai mult dependența Turciei de energia și tehnologia rusă și a devenit o altă sursă de fricțiune cu UE.

● În mod similar, Rusia a avansat perspectiva că propusa conductă TurkStream 2 ar putea face din Bulgaria o țară hub pentru gazele naturale rusești. Bulgaria nu are capacitățile necesare pentru a deveni o țară hub, dar ar putea deveni o țară de tranzit.

● Moscova a încercat să inducă un sentiment de vină țărilor UE și NATO pentru acțiunile lor în Ucraina, prin întreținerea ideii că amestecul occidental în politica ucraineană și încurajarea țării să caute aderarea la NATO au provocat intervenția militară a Rusiei. Cu toate acestea, în 2013, mai puțin de 15% dintre ucraineni și-au exprimat sprijinul pentru aderarea la NATO și niciunul dintre liderii revoluției Euromaidan nu a susținut acest demers.

● Acțiunile rusești în Marea Azov susțin strategia sa în Marea Neagră, îndreptate împotriva Ucrainei și în extinderea controlului asupra Crimeei. Întârzierile arbitrare ale transportului comercial prin strâmtoarea Kerch, confiscarea navelor și arestarea personalului naval ucrainean sunt concepute de Rusia pentru a izola estul Ucrainei, a împiedica comerțul și a favoriza instabilitatea politică și socială. Mai mult, acțiunile rusești sunt menite să amenințe Ucraina cu pierderea controlului asupra teritoriilor de pe țărmul estic al Mării Azov, între Crimeea și Mariupol, pentru a crea un coridor terestru între sudul Rusiei și Crimeea.

Rusia a urmărit ceea ce un participant a numit o abordare „neocolonială” în relațiile cu Caucazul. Prin investiții limitate și utilizarea periodică a forței militare, Moscova a obținut hegemonie politică și acces militar. De asemenea, a obținut o dominație și o libertate de acțiune aproape totală în Marea Caspică, și a urmărit să sublinieze acest statut atunci când a lansat rachete din regiunea Caspică împotriva Statului Islamic din Irak și Levant (ISIS) din Siria. Prin întreținerea conflictelor înghețate în Georgia, Moldova, Azerbaidjan și Ucraina prin interpuși locali, Rusia a încălcat flagrant dreptul internațional și Principiile Helsinki, a schimbat frontierele cu forța și a desfășurat trupe ruse în teritoriile ocupate, cauzând astfel dislocări ale populației. Moscova a înmulțit intenționat numărul de conflicte deschise din regiune pentru a dobîndi mai multe avantaje în negocierile cu Occidentul pentru rezolvarea acestora, acumulând cât mai multe monede de schimb, chiar și pentru probleme pe care le consideră priorități minore. Aceste chestiuni cu priorități reduse pot fi apoi monetizate în schimbul unor concesii pentru priorități reale. Moscova se prezintă apoi ca arbitrul indispensabil în soluționarea acestor conflicte, ceea ce duce la o influență extinsă a Rusiei asupra viitoarelor sisteme politice și a economiilor țărilor vizate. Anexarea Crimeei de către Rusia a dus la dobîndirea de teritorii strategice, la dezvoltarea unui bastion militar și la extinderea semnificativă a zonei sale economice exclusive în Marea Neagră. În Caucaz, Moscova încearcă să păstreze status quo-ul și să mențină droit de regard asupra politicilor externe ale țărilor din regiune.
Rusia încearcă, de asemenea, să redefinească acordurile de securitate regională. Turcia este un partener dispus, care încă se agață de ideea că poate colabora cu Rusia în calitate de partener egal în gestionarea comună a Mării Negre, așa cum au făcut-o în anii ’90. Această noțiune a devenit neviabilă după anexarea Crimeei și extinderii capacităților militare rusești acolo precum și în alte părți din regiune. Rusia este superioară din punct de vedere militar și vede Turcia ca un partener minoritar în Marea Neagră și în gestionarea conflictului din Siria. Un participant a susținut că Turcia nu ar trebui privită ca având o strategie coerentă pentru Marea Neagră, ci mai degrabă că politica turcă în regiune a fost modelată în mod reactiv și dezordonat, conform schimbărilor politicilor Ankarei în ceea ce privește Siria, Rusia și Statele Unite.

Armata Rusă și Instrumente Soft-Power

Evoluții Militare


Anexarea și militarizarea Crimeei sunt elemente centrale în realizarea obiectivului Moscovei de a stabili o bază pentru proiecția puterii regionale, în care rachetele de croazieră cu rază lungă și sistemele de apărare costieră pot amenința forțele occidentale în toată Marea Neagră și dincolo de aceasta. Începând cu 2015, Rusia a instalat sisteme mobile de rachete de tip Bastion pentru apărare costieră și cel mai avansat sistem de apărare antiaeriană cu rachete din inventarul Rusiei, S-400 Triumph, pentru a spori și alte capabilități militare. Reactivarea stațiilor radar de avertizare timpurie și instalarea echipamentelor avansate de război electronic sprijină, de asemenea, dezvoltarea unei rețele rusești Anti-Access / Area Denial (A2/AD) mai eficiente. Există, de asemenea, rapoarte neconfirmate din surse ucrainene ce spun că Rusia a făcut pregătiri pentru restaurarea depozitelor de arme nucleare din Crimeea ca bază pentru rachete și aviație strategică.
Din Crimeea, Rusia este într-o poziție consolidată pentru proiecția puterii regionale, incluzând punerea în scenă a acțiunilor de desant aerian și amfibiu în Odessa, marginea nordică a Deltei Dunării în apropiere de granița românească, și până la Tiraspol și Transnistria din Moldova. S-a dezbătut dacă acumularea de capacități militare a Rusiei în Marea Neagră este sustenabilă pe termen lung, iar mai mulți participanți au susținut că ținta sa pe termen scurt și mediu este Ucraina. Ținând cont de capacitatea Rusiei și posibila intenție de a efectua o viitoare incursiune în Ucraina, mai mulți participanți au cerut conducătorilor din regiune și Occident să fie vigilenți și să nu rateze momentul pentru a răspunde hotărât la agresiunea rusească, așa cum s-a întâmplat în cazul anexării Crimeei și a ocupării regiunii Donbas.
Dezvoltarea capabilităților navale ce vin în sprijinul obiectivelor Rusiei includ atât proiecția puterii, cât și controlul mării, nu doar abilitatea defensivă. Începând cu 2014, Rusia a adăugat șase corvete, șase submarine din clasa Kilo și trei fregate cu rachete din clasa Amiral Grigorovici. Aceste noi corvete și submarine sunt echipate cu sisteme supersonice 3M-54 Klub anti-navă și rachete de croazieră 3M-14, iar fregatele sunt echipate cu rachete anti-navă Kalibr cu o rază de 400 de mile și rachete Buk, cu o rază de 40 de mile, printre alte arme. Rachetele rusești de croazieră au acum o rază de acțiune pe întreaga Mare Neagră, în timp ce, se estimează, că sistemele de rachete defensive pot acoperi aproximativ 40–50% din suprafață. Pentru a-și îndeplini ambițiile de control a Mării Negre și dezvoltarea unei rețele A2 / AD în regiune, Marina Rusă a crescut numărul navelor de suprafață și a submarinelor din flotele Mării Negre și Mării Nordului, inclusiv transportatoare din grupul Kuznetsov, la baza navală din Tartus, Siria și în estul Mediteranei; de asemenea, a instalat rachete de croazieră anti-navă Bastion, sisteme defensive cu rachetă S-300 și S-400 și avioane cu rachete de croazieră în Siria.

Ca parte a unui război psihologic, Rusia încearcă să promoveze percepția că rețeaua A2 / AD formează o bulă impenetrabilă sau fără vulnerabilități, pentru a paraliza sistemul de luare a deciziilor în cadrul NATO într-o situație de criză și pentru a submina coeziunea alianței în regiune. Câteva analize independente au sugerat că, în timp ce sistemele de apărare aeriană ale Rusiei sunt formidabile, acestea au lacune și sunt vulnerabile la capacitățile ofensive occidentale.[1]
În discursul său din 2 martie 2019 despre viitorul strategiei militare ruse, Șeful Statului Major General, Valery Gerasimov a declarat că forțele armate ale Rusiei trebuie să mențină un potențial „clasic” și „asimetric” în purtarea războiului modern, ceea ce unii consideră o reafirmare a continuării exercitării de către Rusia a ceea ce se numește război „de nouă generație”. El a menționat intervenția Rusiei în Siria cu o forță expediționară mică, combinată cu operațiuni de informare, ca reprezentând lecții pentru apărarea intereselor rusești dincolo de granițele sale. El a sugerat, de asemenea, că armata ar trebui să aibă un rol mai mare în coordonarea elementelor non-militare.[2]
Discuția a continuat să abordeze de ce, având în vedere interesele discordante și tensiunile crescânde, nu a existat un război mai amplu în regiune. Câțiva participanți au susținut că acest lucru a fost posibil deoarece Rusia a reușit să își atingă obiectivele prin alte mijloace, inclusiv operațiuni de influență, acțiuni non-militare și militare sub acoperire și la vedere (inclusiv atacuri cibernetice) și alte tehnici de război hibrid. Alții au spus că acest lucru sugerează că Moscova ar putea să nu fie pregătită să riște o confruntare cu NATO. A existat o dezbatere dacă amenințările hibride ar trebui privite ca o alternativă la sau un precursor pentru o acțiune militară mai puternică, dar nu este obligatoriu ca aceste alternative să se excludă reciproc. Cu alte cuvinte, măsurile hibride pot fi o modalitate de a testa determinarea în timp ce conturează mediul, precum și de a menține opțiunea de escaladare, în funcție de reacțiile altor actori.

Instrumente Soft-Power de Influență Malignă

Rusia utilizează o gamă largă de instrumente de Soft-Power, inclusiv propaganda și influențarea mass-mediei, pentru a submina unitatea transatlantică. În regiunea Mării Negre, Rusia este pricepută în a profita de deficiențele dezvoltării democratice și a vulnerabilităților de guvernare pentru a denatura discursul politic în multe țări. Rusia este la fel de aptă în exploatarea legăturilor financiare, a proprietății și a legăturilor politice formale sau informale cu presa pentru a sprijini diseminarea propagandei Kremlinului în regiune. Rusia folosește importurile ca pârghie pentru a sprijini actori clientelari în statele din regiune, în timp ce exportă corupția ca o formă de politică publică, ceea ce deservește atât îmbogățirii cât și expansiunii elementelor de intelligence în sistemele politice și economice regionale.
Unul dintre participanți a subliniat modul în care manualul de dezinformare al Moscovei folosește tehnici care includ mai degrabă senzaționalism și nu fapte; reprezentarea binară alb-negru a Rusiei în termeni pozitivi și a Occidentului în termeni negativi; sarcasm; paralelele și generalizări istorice fără fundament; și citarea ostentativă a oficialilor și agențiilor de știri ruse. Articolele de știri rusești au o anumită înclinare, în timp ce articolele de opinie exprimă prejudecăți explicite. Mass-media de genul Sputnik pur și simplu diseminează narațiunea Kremlinului, în timp ce altele oferă un conținut mai adaptat publicului național și obiceiurilor acestuia de consum. În unele cazuri, precum Bulgaria, care nu are legături extinse cu mass-media rusească, impactul propagandei rusești este restrâns. În altele, cum ar fi Georgia, unde 18% din populație își ia știrile din surse rusești, este mult mai răspândită. În mod similar, Moldova are un număr mare de canale în limba rusă, iar mass-media Kremlinului are o importanță care susține influența rusă. Armenia este, de asemenea, ancorată pe orbita mass-mediei rusești, deoarece a moștenit legături extinse cu aceasta, iar mass-media rusă este populară în țară.
În Turcia, Rusia beneficiază de prăbușirea mass-mediei mainstream și populare sub represiunea guvernamentală. Având la dispoziție doar mass-media controlată de guvern, mulți turci, chiar și cei cu o puternică orientare occidentală, au apelat la Sputnik Türkiye pentru știri scrise și la Radio Sputnik (RSFM) și RT pentru emisiuni de știri în limba turcă. RT și Sputnik Türkiye rămân militanți laici, alimentând diviziunile societății turce în beneficiul Rusiei și al președintelui Erdoğan. În unele cazuri, presa rusă a plănuit publicarea de știri dăunătoare pentru a-l submina pe Erdoğan sau relațiile turcești cu Statele Unite.
Propaganda rusească din sud-estul Europei a avut cel mai mare succes în social media, unde publicul este mai degrabă înclinat spre opinia populară decât pe opinia elitelor. Rusia a folosit platforme precum Facebook pentru a propaga mesaje naționaliste false și anti-europene adevărate, prin care încearcă să submineze integrarea europeană, precum și pentru a profita de temerile de marginalizare, liberalizare, migrație și islam, în timp ce prezintă Rusia însăși drept portdrapel al valorilor conservatoare. Utilizatorii români de Facebook sunt vizați cu multă retorică anti-UE în loc de propagandă pro-rusă, care este atât de bine ascunsă încât este ușor de ratat. Eforturile de informare rusești au schimbat opinia publică românească cu privire la Sistemul de Apărare Antirachetă (BMD), transformând ceea ce a fost privit ca o garanție a securității într-un perceput risc și o provocare. Trolii de pe internet din Moscova se joacă cu sentimentalismul pro-rus al bulgarilor mai puțin educați. În Ucraina, România și Moldova, propaganda rusă încearcă să exploateze sentimentele conservatoare ale anumitor segmente ale societății, în timp ce în Armenia, Azerbaidjan și Georgia canalele media ale Moscovei concep mesaje ce promovează politici benefice intereselor rusești.
În cazul Moldovei și Ucrainei, descurajarea sau autocenzura ce au rezultat din retorica Rusiei au fost, de asemenea, identificate drept riscuri de către mai mulți participanți. Ca urmare a propagandei rusești, politicienii ucraineni și moldoveni se abțin de multe ori să urmărească măsuri care să protejeze interesul național, pentru a nu provoca Rusia. Teama este că adoptarea de politici care protejează sau promovează interesele naționale ucrainene sau moldovenești prea brusc vor provoca Rusia, care va deveni și mai agresivă decât în prezent – și în orice război rezultat, Ucraina sau Moldova ar pierde.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here