close_icon
#Analize / Daniel Andronache

Reziliența: factori ce contribuie la o reziliență crescută

În urma impactului major la nivel mondial al pandemiei COVID-19, în ultimul timp s-a accentuat tema rezilienței. În plan politic european reziliența a devenit subiect de discuție în ultimii ani, în contextul intensificării acțiunilor destabilizatoare ale actorilor externi și interni țărilor europene. Atacurile de tip hybrid, mai ales de tip război informațional, ale actorilor externi, în particular Rusia, au expus reziliența scăzută în plan informatic. Acțiunile iliberale ale guvernelor din unele țări au adus în discuție reziliența în plan democratic. Criza COVID19 și efectele ei pe toate palierele societale, economice și politice aduce nevoia unei abordări mai strategice și holistice a rezilienței. 

Dan Andronache

1. Reziliența individuală

Reziliența este un neologism cu origini latine – “resilire”ce înseamnă a reveni. În esență, termenul este împrumutat în spațiul psiho-social din fizică, unde reziliența definește capacitatea unei substanțe sau a unui obiect de a își reveni la formă inițială în urma acțiunii unei forțe. De aici, termenul a căpătat din punct de vedere psihologic definiția capacității individului de a își reveni la starea inițială în urma unor traume provocate de factori de regulă externi sau, după caz, de a se adapta unor condiții noi de mediu intern sau extern.

Din punct de vedere psihologic însă ambele situații dinamice au la bază existența unui model psihic timpuriu idealizat și internalizat, a unor experiențe traumatizante depășite cu succes în care individul a păstrat intacte anumite valori interne. Putem spune astfel, cum subliniază Salman Akhtar, că reziliența presupune în afară de supraviețuire și păstrarea unei părți intacte a eului.

2. Reziliența colectivă

Reziliența socială poate fi analizată din perspectiva capacității societății de a absorbi evenimentele cu impact negativ, a capacității de adaptare, respectiv de transformare. Capacitatea de absorbție a evenimentelor negative este abilitatea de a le prelua, minimiza sau chiar preveni, folosind formule de raspuns predefinite, astfel incat paradigmele funcționale de baza să se păstreze sau să se restabilească.

Capacitatea de adaptare a unui sistem social este abilitatea acestuia de a își modifica sau schimba acțiunile pentru a atenua potențialele alterări sistemice cauzate de evenimente, continuînd astfel să funcționeze fără schimbări majore.

Capacitatea de transformare este reprezentată de abilitatea sistemului social de a crea un nou astfel încât evenimentele (din categoria celor ce produceau disfuncționalități) să nu mai aibă un impact semnificativ.

În acest context ce ar putea însemna reziliența colectivă? Capacitatea unei colectivități de a reveni la funcționalitatea politică, social-economică anterioară unei crize și/sau de a se adapta la noile condiții de mediu. Istoric vorbind, fiecare națiune pare a avea propria reziliență determinată de spațiul cultural, geografic și, nu în ultimul rând, politic. Însă cât este de utilă reziliența în contextul adaptării și cât este de utilă în contextul revenirii la o funcționalitate anterioară sau elevată în sensul coeziunii social-economice? Reziliența în contextul adaptării poate fi chiar contraproductivă democratic în anumite situații, deoarece, în contextul regresiei sociale cauzată de izolarea pandemică, se creează o permeabilitate crescută pentru un regim autocrat, mai ales în țările cu un istoric recent în acest registru guvernamental. Reziliența în contextul revenirii la funcționalitatea anterioară crizei este vitală în cazul crizelor sistemice, așa cum este criza COVID19. 

3. Factori ce contribuie la o reziliență crescută

Extrapolând reziliența individuală generată de factori psihici interni, putem presupune că (1) existența unei guvernări stabile și cu o viziune predictibilă din punct de vedere al securității și economiei (iar ca argumente în acest sens avem modelele de guvernare german, respectiv nordic european, precum și tensiunile scăzute la nivel social pe care aceste țări le-au avut în această perioadă), alături de (2) existența în panteonul național contemporan a unor lideri marcanți ce pot transfera în social siguranța și încrederea dată de un modelprecum și (3) soliditatea cadrului legal, institutional si comportamental al societatii respective sunt factori determinanti in menținerea și îmbunătățirea rezilienței colective. Insă oare este suficient pe termen mediu și lung date fiind “provocările” geopolitice prezente dar si situatia generală internă?

Pentru identificarea exactă a palierelor de reziliența socială unde este nevoie de îmbunătățire se pot efectiua studii de analiză a rezilienței. Acestea pleacă de la analiza riscurilor interne, respectiv externe, la care societatea este expusă în cazul unor evenimente naturale, economice sau geopolitice și a dinamicii interconectării acestora. Din aceste studii rezultă metodele de integrare a direcțiilor de îmbunătățire a rezilienței în politicile și strategiile de dezvoltare socială, economică și politică.

4. Ce înseamnă pentru România?

Națiunea română, respectiv națiunile europene, au o reziliență adaptativă crescută. Pentru România este edificator procentul de emigranți români (cel mai ridicat din Europa), ce s-au integrat cu ușurință în alte sisteme sociale europene. Similar altor popoare latine (Italia, Spania, Portugalia), care au avut și ele o puternică emigrație după primul, respectiv al doilea Război Mondial, determinate tot de constrângeri materiale sau de dorința de a avea un cadru social stabil și predictibil.

Reziliența ca proces de construcție colectivă, respectiv creșterea rezilienței, se bazează pe (1) reconfigurarea sistemului educațional (este un moment propice în actualul context), (2) eficientizarea aparatulului administrativ, (3) întărirea statului de drept și al bunei guvernanțe, inclusiv în domeniul economic,  (4) introducerea unor elemente de meritocrație în rândul liderilor ce uneori sunt depășiți din punct de vedere al capacității de organizare, copiind algoritmi de management fără o analiză adaptată fiecărui spațiu economic și social.În acest proces trebuie ținut cont și de amenințările existente generate de instabilitate și lipsa de coerentă guvernamentală precum și de incidența altor influențe infodemice, care tind să scadă capacitatea de reziliență la nivel social. Aceasta impune crearea unei politici coerente la nivel European, respectiv național, (5) pe linie de securitate în sensul extins al acesteia, politici ce includ, ca urmare a experienței pandemice actuale: securitatea medicală (lipsa unor segmente în industria de profil europeană, a unui sistem integrat de management la nivel european), securitatea industriilor strategice și a infrastructurii (agenți economici din spațiul european au achiziționat pachete de control în aceste sectoare), securitatea digitală, respectiv socio-digitală, și nu în ultimul rând securitatea militară. Integrarea acestora într-un masterplan integrat de securitate european pare din ce în ce mai necesară atât din perspectiva rezilienței și a securității per se cât și a protejării procesului de coagulare  a identității europene. Creșterea rezilienței la crize, dar și a și adaptabilității României la schimbările pe care acestea le generează, ar trebui să constituie (6) noul proiect de țară, care să coaguleze voință politică și să ghideze viitoarele reforme și măsuri guvernamentale. În actualul context, integrarea unui astfel de proiect de țară într-un proiect European revigorat ar asigura nu doar o reziliența crescută la nivel continental și o accelerare a depășirii crizei, dar și cristalizarea identității europene.   

Sursă foto: TechCrunch.com

#Ultimele buletine de știri

#Te-ar mai putea interesa și