Verifica Menajeria de Fake News Apasa Aici! Verifica Menajeria de Fake News Apasa Aici! Verifica Menajeria de Fake News Apasa Aici! Verifica Menajeria de Fake News Apasa Aici! Verifica Menajeria de Fake News Apasa Aici! Verifica Menajeria de Fake News Apasa Aici! Verifica Menajeria de Fake News Apasa Aici!
close_icon
#Analize / Mălina Mîndruțescu

Primăvara Arabă – un deceniu pierdut

Luni, pe 25 de ianuarie, s-a împlinit un deceniu de la începutul fenomenului numit Primăvara Arabă. O zi monumentală care a început în Egipt pe 25 ianuarie 2011, când Cairo a fost invadat de protestatari pro-democrație, doritori de schimbare politică.

Inspirați de mișcări similare în Tunisia, Egiptul – cea mai populată țară arabă – a îndurat opoziție și atacuri brutale din partea forțelor de ordine și a grupărilor pro-guvernamentale. La câteva săptămâni, Hosni Mubarak – președintele autocrat al Egiptului de mai bine de 30 de ani – a fost dat jos, iar piața Tahrir a erupt în extaz, o bucurie cum numai speranța unui altfel de mâine poate aduce unei națiuni.

Mic istoric cu privire la Primăvara Arabă

În urma înlăturării cu succes al lui Mubarak, restul țărilor din regiune au urmat ca un domino – mișcări pro-democratice au luat cu avânt în țări precum Yemen, Siria, Libia și Bahrain.

Venirea lui Barack Obama la putere a însemnat o altă rază de speranță pentru regiunea arabă.

La puțin timp după venirea sa la Casă Albă, președintele a ținut un discurs intitulat „Un nou început” în Cairo. Viziunea sa asupra reîntregirii relației dintre Statele Unite și lumea musulmană, după o Administrație care începuse două războaie și conflicte sectare care nici azi nu sunt rezolvate, parcă a înrădăcinat acea sămânță a speranței și mai mult: mișcările pro-democratice vor avea susținerea cele mai puternice democrații și economii în lume.

Siria

Un bătrân își fumează pipa și ascultă muzică într-un Aleppo în paragină. Siria – martie 2017. (Getty Images)

 

Însă, ca în cazul multor aspirații și viziuni de mai bine, și acest vis s-a năruit la scurt timp. Conflictele generate de aceste mișcări au dus la dezastre umanitare în Yemen, Libia și Siria, care se resimt și acum, la 10 ani după. Elitele politice au redus la tăcere orice fărâmă rămasă de opoziție, iar siguranța viitorilor autocrați a fost și mai adânc sedimentată.

În Egipt, regimul fostului General Abdel Fatah el-Sisi a luat cu asalt întreaga structură democrată a țării și a instaurat un mediu politic și mai ostil decât cel de pe vremea lui Mubarak. Tunisia rămâne singura țară din regiune care și-a păstrat și consolidat democrația, dar drumul nu a fost unul ușor de parcurs.

Statele Unite – mirajul salvator

Din păcate, promisiunea libertăților politice, a democrației și a principiilor democrate în țările arabe venită odată cu aerul Primăverii Arabe s-a dovedit a fi un eșec dezamăgitor. Nu numai că aceste promisiuni nu au fost onorate, dar instabilitatea politică generată de aceste mișcări a ajutat înrădăcinarea autocrată a regiunii. De asemenea, regiunea a avut parte de rate tot mai mari de sărăcie și inegalitate de la începerea Primăverii Arabe încoace.

Optimismul cu care țările arabe, cât și țările-mamă din Vest, percepeau începutul acestei noi ere a fost unul cel puțin naiv. Regiunea a experimentat un regres pe toate planurile.

Mișcările pro-democratice s-au dovedit a fi fără precedent – odată cu alegerea lui Barack Obama, a cărui victorie a fost ajutată de activitatea campaniei sale pe social media – Primăvara Arabă a devenit prima revoluție care s-a ținut live pe Facebook și Twitter.

O lume întreagă privea uimită la fragilitatea unor regimuri pe care le credeau imune, atotputernice și veșnice. Însă, deși vârful piramidei s-a dus odată cu lideri precum Mubarak, Ben Ali sau Zine el-Abidine, structurile economice, politice și culturale au rămas.

Din păcate, odată cu plecarea unui despot nu cade și întreg sistemul care a fost construit în jurul lui. Dacă un sistem nu este obișnuit să aibă opoziție politică, lideri carismatici  sau energia de a ghida o schimbare politică care să poată crește organic și sănătos, speranța unui altfel de mâine este greu de materializat.

Aceste societăți din regiune nu aveau obiceiul, nici cunoașterea de a valorifica o mișcare politică – nu există loc pentru discurs politic în spațiul public pentru că nu există un ecosistem mediatic care să le fie platformă, la fel cum nu există spațiu intelectual pentru a răzbate capcanelor libertății de exprimare: minciuni, conspirații, polarizare, dezbinare etc.

Barack Obama

Barack Obama alături de Președintele l Egiptului, Hosni Mubarak în Biroul Oval, 2009. (AP)

 

De asemenea, rolul de salvator al lumii arabe al lui Barack Obama s-a dovedit a fi o dezamăgire tragică. Administrația este blamată pentru modul în care au abordat susținerea acestor mișcări pro-democratice: în Siria au susținut mișcările, dar au oferit ajutor limitat opoziției, acum aproape inexistentă, în Egipt au găsit rapid o cale de mijloc cu noul lider autocrat (el-Sisi), iar în Libia, după ce au ajutat la înlăturarea lui Moammar Gaddafi, americanii nu au rămas pentru a asigura și o tranziție pașnică spre democrație.

Piramida tiraniei după Primăvara Arabă

Distrugând societatea civilă, instituții, reducând la tăcere voci de opoziție și blocând chiar și orice inițiativă de reformă, structura autocrată a creat propria lor logică politică: numai prin asemenea mișcări de ruptură politică totală se poate iniția un drum către schimbare.

Abordările tradiționale privind Orientul Mijlociu trebuie regândite și este nevoie să se iasă din acest binom al gândirii limitative: ori există stabilitate printr-un dictator, ori lăsăm forțele democratice să intervină, să distrugă un sistem întreg și să lase în urmă haos și instabilitate.

protest

Degetele unei fetițe pictate cu steagurile țărilor Egipt, Yemen, Siria, Tunisia și Libia la un protest în Yemen, 2011. (Reuters)

 

Pe lângă o pandemie, o recesiune și multele derapaje geopolitice și diplomatice lăsate în urmă de către Donald Trump, noul Președinte Joe Biden vrea să se afirme și prin prisma abordării sale privind Orientul Mijlociu. Oficiali din cadrul Administrației Biden și-au exprimat deja opoziția față de guvernul el-Sisi din Egipt și există deja demersuri legislative pentru a mobiliza susținere la Washington cu scopul de a pune presiune pe regimul de la Cairo.

Stabilitatea promisă de autocrați nu mai este nici ea ce era pe vremuri: în ultimii ani am avut răscoale în Sudan, Algeria, Liban și în Irak, unde guverne au fost date jos și procese de reformare au fost începute, însă fără vreo direcție.

Cauzele care duc la frustrare și nemulțumire din partea populației par să fie aceleași în cadrul întregii regiuni: economii stagnante, un șomaj răsunător în rândul tinerilor, corupție sistemică și elite politice de neatins.

Având în vedere că actualul status quo este șubred și imposibil de menținut, următoarea explozie politică ar putea fi catastrofică. Aceste societăți sunt la marginea supraviețuirii politice, iar colapsul întregului stat și o implozie civilă au devenit scenarii care sunt luate în calcul.

Beirut

Explozia de la Beirut din august 2020 reprezintă o metaforă sumbră pentru o regiune întreagă. (Washington Post).

 

La începutul Primăverii Arabe oamenii erau nestatornici: aveau speranță, energie și acea sclipire în ochi, cea dătătoare de schimbare. Zece ani mai târziu viziunea este una sumbră, aproape solemnă: oamenii au obosit, sunt deziluzionați de perspectiva unei schimbări, iar orice mișcare este redusă la tăcere de către stat.

Mulți au pierdut speranță, iar speranța se redobândește greu.

Pentru alte analize True Story Project puteți accesa: „Liban: explozia unei schimbări” și „De ce sunt așa multe conflicte în Orientul Mijlociu?”.

 

Sursă foto: Catherine Pain

#Ultimele buletine de știri

#Te-ar mai putea interesa și