Ȋntre 2005 si 2019 investițiile chineze în țări din zona Golfului au fost de aproape 100 miliarde dolari, dintre care peste un sfert (26,92 miliarde dolari) în Iran, conform publicației iraniene Financial Tribune. În aceeași perioadă, investițiile chineze în statele arabe învecinate Iranului s-au orientat, în ordine descrescătoare, către: Arabia Saudită: 41,16 miliarde; Emiratele Arabe Unite: 34,7 miliarde; Irak: 23,95 miliarde; primul loc al destinațiilor investițiilor externe făcute de China în jurul Iranului revine Pakistanului, cu 56,33 miliarde dolari.

În ultima zi a anului trecut, Javad Zarif, Ministrul iranian al Afacerilor Externe, a avut convorbiri la Beijing cu omologul chinez și a subliniat angajamentul Iranului de a ridica „la un nou nivel” Parteneriatul Strategic Cuprinzător încheiat în 2016 între cele două țări. În august 2019, demnitarul iranian făcuse o vizită la Beijing în cadrul căreia a propus o „foaie de parcurs” pentru concretizarea parteneriatului respectiv, în virtutea căreia investițiile chineze în Iran ar urma să atingă cca. 400 miliarde dolari în următorii 25 ani; obiectivul principal, căruia îi sunt alocate 280 miliarde dolari, este dezvoltarea sectoarelor de petrol, gaze și petrochimie, conform unor surse iraniene. În context, alte surse menționează și intenția chineză de a trimite efective de cca. 5.000 de persoane pentru asigurarea securității obiectivelor de investiții respective.

Ȋn primele 11 luni ale anului 2018, importurile chineze de țiței din Arabia Saudită au crescut cu 53% față de perioada similară din anul anterior, atingând 77,33 milioane tone, iar 47 milioane tone au fost importate din Irak, în timp ce importurile din Iran au scăzut cu 47%, la 14,3 milioane tone; 70,3 milioane tone au fost importate din Rusia. China are interese majore în valorificarea resurselor energetice din zona Golfului: aproximativ 43% din necesarul chinez de hidrocarburi este transportat prin strâmtoarea Hormuz, astfel că, pe fundalul evenimentelor recente, au apărut comentarii, mai ales în presa chineză, despre riscurile crescute la care este expusă aprovizionarea Chinei cu surse de energie.

Aceste riscuri ar putea fi diminuate prin implicarea Chinei în detensionarea situației din Iran – ipoteză care s-ar înscrie în orientarea conturată deja, în virtutea căreia China valorifică în propriul interes expunerea SUA la consecințele inițiativelor sale din Afghanistan și Irak și criza economico-financiară din 2008. Tendința de „retragere” a Statelor Unite de pe plan global susținută, cel puțin retoric, de Administrația Trump este, de altfel, criticată tocmai pornind de la acest comportament al Chinei.

Unii analiști chinezi consideră că evaluarea conform căreia China ar putea câștiga de pe urma tensiunilor este simplistă: „Interesele energetice, economice și regionale ale Chinei sunt predestinate instabilității, mai ales după ce Beijingul a eliminat toate obstacolele pentru a promova Noile Drumuri ale Mătăsii. Rivalitatea dintre China și SUA poate dura decenii, iar China nu își poate permite să ia decizii pe baza unor avantaje pe termen scurt.”, afirmă un cercetător de la China Institute for International Studies, think-tank afiliat MAE chinez.

Pe de altă parte, pot fi identificate similitudini între abordările unor dosare ale relațiilor internaționale promovate de Administrația americană și China: în ambele cazuri se întrevede corelarea condițională dintre interesele strategice și de securitate de componente comercial-economice, mai degrabă tehnice decât normative, cum sunt tarifele și/sau tratamentul acordat investițiilor proprii într-un stat terț. În acest sens apar drept plauzibile eforturi care să permită, de exemplu, înregistrarea unor concesii din partea SUA în disputele comerciale cu China în schimbul fie al efectuării unor demersuri chineze pe lângă autoritățile iraniene, fie al reconsiderării cooperării Chinei cu autoritățile de la Teheran, fie ambele.

Ansamblul intereselor Chinei în zona Golfului trebuie evaluat în contextul mai larg al acțiunilor și intereselor sale în alte regiuni, unde interacționează, de asemenea, cu interesele americane și ale altor state – în primul rând „locale”, sau apropiate de spațiile respective. Dintre acestea, Asia de Sud-Est, cu accent pe Marea Chinei de Sud, și dosarul taiwanez se profilează, de departe, ca fiind zona prioritară pentru China, inclusiv din perspectiva segmentului maritim al Noilor Drumuri ale Mătăsii (Belt and Road Initiative).

Importanța strategică a Golfului și a Asiei de Sud-Est este în curs de a fi egalată de perspectiva concretizării altui mega-proiect: coridorul China-Pakistan, al cărui „punct terminus” este portul Gwadar de pe coasta pakistaneză a Mării Arabiei. Situarea sa la 76 mile nautice (cca. 140 km) de portul iranian Chabahar și dezvoltarea cooperării sino-iraniene a încurajat autoritățile de la Teheran să propună părții pakistaneze conectarea celor două porturi, văzute drept „complementare”.

Imaginea finală care se conturează în acest fel este creșterea substanțială a potențialului Chinei de proiectare a influenței sale în zone de interes odată cu realizarea punctului „central” de sprijin dintre extremitățile litoralului sudic al continentului asiatic.

Articol de analiză scris de Amb. Doru Costea

Amb. Doru Costea este un important diplomat român. Din 1991 până în 1995, a servit ca ambasador al României în Statul Kuwait și Sultanatul Oman, iar din 1997 până în 2001 a fost ambasador al României în Egipt. În decembrie 2003, el a devenit Reprezentantul Permanent al România la Oficiul Națiunilor Unite și organizațiilor internaționale de la Geneva, funcție ce a îndeplinit-o până în 2009. Ulterior, a fost ambasador al României în Republica Populară Chineză în perioada 2012-2017.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here