Evenimentele recente din Belarus, dar și protestele din Khabarovsk și otrăvirea lui Navalnyi, au adus Estul Europei din nou în centrul atenției, repunând în discuție puterea de opunere și opoziție a acestor societăți, dar și reziliența sistemelor autocrate. Începând cu 1989 și continuând până astăzi încercările (atât reușite, cât și eșuate) de schimbare a sistemelor autocrate caracterizează această regiune, iar pentru țări ca Rusia și Azerbaijan încă se pune întrebarea “când/dacă va exploda societatea?”.   

Daniel Andronache și Alina Achim-Inayeh

Este dificil de prezis un breaking point al unei societăți oprimate. Diferențele de permeabilitate la autocrație par mai degrabă izvorâte din structura culturală, nivelul educațional, moștenirile istorice atât medievale, cât și contemporane. Astfel, acolo unde democrația este prezentă de aproape un secol, iar nivelul de educație este mai ridicat, predispozițiile către autocrație și conspirationism sunt mai scăzute. În țările cu un exercițiu democratic mai puțin evoluat, respectiv cu un nivel de educație scăzut, predispoziția către autocrație rămâne ridicată. La nivel european am putea chiar afirma că există o coordonată a liberalismului, cu cât mergem spre est acesta lasă loc tendințelor autocratice. Iar lideri autocratici consacrați rezistă în peisajul social național oferind prin contractul cu societatea respectivă stabilitatea valorilor tradiționale (caracteristice în general societăților cu un index educațional mai scăzut), securitatea și independența națională în schimbul limitării libertăților individuale și colective.

Sursă foto: Photo by StockSnap is licensed under the Pixabay License

În 1989, societățile s-au opus liderilor auocrati și privatiunilor de libertate și lipsurilor materiale impuse de aceștia, dar și unei ideologii – comunismul. Opoziția actuală în Estul Europei este mai degrabă o opunere față de o poziție – cea de putere abuzivă – și față de exponentul acesteia – liderul autocrat, și nu în mod necesar și față de o ideologie sau perspectivă de administrare. Mai mult, exponenții opozitiei estice nu se încadrează în portretul opoziției așa cum este folosit în Vest – susținători ai valorilor liberale și ai instituțiilor trans-Atlantice. Ucraina și Moldova sunt cele mai bune exemple, în mod repetat administrația autocrată și abuzivă fiind înlocuită de opozanți ai acesteia care nu corespundeau (unii chiar deloc) acestui portret.

Mișcările sociale din ultimiii ani au loc în aceleași spații unde guvernarea a fost preponderent autocrată, a creat un sistem de abuz social și individual consistent, unde sunt atinse paliere de securitate individuală, iar nivelul de educație a fost mediu și axat pe înmagazinarea de cunoștințe, nu pe gândire critică și analitică. Frustrările sociale din cadrul mișcărilor anti-autocrate au fost catalizate de lideri caracterizați de capacitate de potențare în special emoțională a maselor (Yulia Tymoshenko, Svetlana Tykhanovskaya, Alexey Navalnyi, Pashinian), ca de atâtea ori în istorie. Caracteristicile liderului “de criză” – o mare capacitate de comunicare emoțională cu populația, de  mobilizare la acțiune, de crearea convingerii “yes we can” – nu sunt suficiente (cazurile Ucrainei/ Moldovei)  pentru a schimba în mod vizibil traiectoria de guvernanță a statului în cauză.

Sursă foto: Dreamstime

Pentru o astfel de schimbare este nevoie de liderii “de cursă lungă” – strategici și raționali, dar neapărat integri și bine intenționați – ce reușesc să ofere o guvernanță stabilă orientată către evoluție socială și individuală, Vaclav Havel și Lech Walesa fiind exemplele cele mai evidente. În țările din Estul Europei astfel de lideri au lipsit, liderilor de criză luându-le locul oameni politici uneori strategici și raționali, dar rar integri și mai deloc bine intenționați. De aici și desele mișcări sociale, generate de traiectoria imprimată de guvernele conduse de aceștia.    

Estul Europei mai găzduiește încă liderul autocratic (Belarus, Rusia, Azerbaijan ca exemple extreme), care continuă să controleze societatea prin metode tradiționale și bine cunoscute:

  • Menținerea unui nivel de trai acceptabil, ușor de gestionat câtă vreme cotațiile resurselor naturale sunt suficient de ridicate (cazul Rusiei și Azerbaijanului) și limitele cursului de schimb permit o margine suplimentară de mișcare, însă mai dificil atunci când sunt scăderi masive în piață;  
  • Menținerea unui nivel de frustrare socială cât mai scăzut, iar atunci când nivelul de trai în scădere determină creșterea acesteia, autocratul apelează la crearea unor incertitudini pe primul palier al structurii umane: cel al nevoilor de securitate. Astfel, apar conflicte în plan extern cu potențial de afectare a stabilității securității și în plan intern – apelând la metoda “dușmanul la porțile cetății”, astfel încât societatea, pentru a se proteja, se raliază în jurul liderului-  sau apelează la soluții arhetipale familiare spațiului sociocultural în care își exercită hegemonia (Erdogan apelează la imperialismul otoman reîntorcând lăcașele de cult creștine la originea lor musulmană, o recucerire metaforică a Constantinopolelui asemenea lui Mehmed Cuceritorul; Putin accesează imagoul țarului omnipotent ducându-se în est, în vest, în sud, în Ucraina, Crimeea, Osetia, Siria, înoată, luptă pe saltea, vânează, are propria sa Oprichnina  asemenea lui Ivan cel Groaznic; Orban amenință cu emigranții și Soros care clatină stabilitatea  ungară, iar prin preluarea puterilor și ușurința cu care ungurii au acceptat acest lucru pe timp de COVID par a vedea pe Attila în persoană etc).
Sursă foto: Hassan Bleibel politicalcartoons.com
  • Limitarea accesului publicului la informații. În perspectiva circulației informațiilor și a posibilității de furnizare a informațiilor în spațiul public de către orice individ, fapt ce determină construcția unui potențial disruptiv social mai ridicat atât intrinsec cât și extrinsec,  putem înțelege mult mai ușor de ce pentru unii lideri autocrati (Rusia/China/Orientul Mijlociu, chiar Turcia) este atât de important a avea un control mai ridicat în mediul online, cu atât mai mult cu cât și ei utilizează  tactici și strategii de război digital.
  • Eradicarea opoziție reale prin tolerarea unei opoziții acceptabile și coordonabile, înlăturarea potențialilor lideri prin mijloace de convingere mai mult sau mai puțin brutale: de la închisoare la ceai, poloniu sau zborul de pe clădiri. Pentru a reveni la caracteristicile opozanților liderilor autocrati din Estul Europei, nu toți cei care se opun autocratului sunt eminamente liberali sau atlanticisti. Navalnyi, de exemplu, este mai degrabă un pretendent la scaunul imperial, nicidecum un lider de cursă lungă. 

Dar fenomenul care definește cel mai bine această zonă este contrapozitia dintre modernismul opoziției și tradiționalismul autocratilor. În ultimele 3 decenii, de la căderea Cortinei de Fier și dizolvarea URSS, opoziția din această zonă (ca de altfel la nivel mondial) s-a modernizat, folosind întodeauna tactici și metode noi, ținând cont de evoluțiile societății și ale tehnologiei: metode de civil disobedience, tactici de citizen guerilla și o enormă capacitate de mobilizare pe rețelele sociale. Fiecare protest scoate în evidență tehnici și tactici noi, unele uluitoare. Acestora li se contrapune sec tradiționalismul metodelor folosite de autocrati pentru a limita opoziția și controla societatea – închisoarea și ceaiul.  

Sursă foto: GQ

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here