Un articol scris de Andreas Kluth și apărut în Bloomberg.
Tradus integral de True Story Project.

Este păcat că Uniunea Europeană vorbește despre ”obligațiuni euro 2.0” din nou, când ar putea să vorbească de ”obligațiuni Hamilton”.

„După cum o văd, Europa este într-un moment al lui Alexander Hamilton, dar nu există niciun Alexander Hamilton la vedere”. Această înțelepciune a provenit de la Paul Volcker, fost președinte al Rezervei Federale a Statelor Unite (banca centrală americană), când a vizitat Uniunea Europeană în 2012, în timpul  crizei euro. Volcker, care a murit în 2019, a nimerit-o perfect – și pentru situația UE în 2020, la fel ca în 2012.

Volcker se referea la o controversă cu privire la „obligațiunile-euro”, cum au fost numite atunci, care acum au reapărut sub eticheta (cum altfel?) „obligațiuni-corona”. Circumstanțele sunt diferite – o criză a datoriilor suverane atunci, o pandemie acum -, dar ideea este aceeași.

Practic, zona euro ar contracta o datorie nouă pentru care toți cei 19 membri ai uniunii valutare ar fi responsabili în mod solidar. Țări precum Italia și Spania, care suferă cel mai mult în urma coronavirusului, ar avea acces mai ieftin la banii de care au nevoie pentru a se recupera. Statele precum Germania, care în prezent împrumută cu rate negative, ar plăti doar costuri ale dobânzii trivial mai mari. Ce modalitate mai bună de a arăta în sfârșit solidaritatea europeană?

Dacă ar fi atât de ușor! În prezent, doar nouă membri ai zonei euro susțin obligațiunile-corona. Rămân zece nehotărâți, Germania fiind printre aceștia, desigur. Cea mai fermă respingere a venit din partea olandezilor.

Asta a înfuriat mulți sudici. Săptămâna aceasta un grup de politicieni italieni a publicat o reclamă de o pagină întreagă într-un ziar german, acuzând olandezii de „lipsă de etică și solidaritate”, și amintindu-le într-un mod deloc subtil germanilor de solidaritatea pe care Europa le-a arătat-o după război, când datoriile Germaniei au fost iertate sau restructurate la o conferință din 1953.

Așadar temperaturile fierb din nou. Așa cum într-adevăr au fiert și în 1790, când titanii intelectuali, incluzând Alexander Hamilton și Thomas Jefferson, au avut o dezbatere similar cu cea pe care o avea în minte Volcker. Hamilton, primul Secretar al Trezoreriei din America, a dorit să-și asume datoriile celor 13 state care se uniseră recent pentru a lupta împotriva britanicilor. Jefferson și adepții săi erau împotriva ideii, temându-se că guvernul federal va deveni un mamut care amenință libertățile statelor.

Amândoi aveau dreptate. SUA și-au asumat datoriile statelor, punând astfel bazele marii piețe a obligațiunilor Trezoreriei de astăzi. Iar guvernul federal într-adevăr a devenit un uriaș, deoarece a preluat tot mai multe funcții de-a lungul timpului, mai ales după noul arnjament ce a urmat anilor ’30. Dar rezultatul a fost Statele Unite ale Americii așa cum o știm.

Deci, pe ce dilemă europeană punea Volcker degetul cu analogia lui? De la începutul anilor ’50, proiectul european a urmărit, cel puțin în teorie, să devină Statele Unite ale Europei, așa cum este sugerat în sintagma „uniunea tot mai strânsă”. Uniunea valutară a fost un pas mare în această direcție. Pentru a putea funcționa în continuare, acum este nevoie de servicii bancare complete, piețe de capital și uniuni fiscale. Obligații europene care să concureze cu cele ale Trezoreriei SUA ar părea calea de urmat.

Diavolul este în diferențe. Hamilton a luat datoriile curate de la state și le-a transferat unei alte entități, guvernul federal. Aceeași entitate a primit simultan puterea de a obține venituri fiscale pentru a rambursa noua datorie. În acest fel, s-a acordat legitimitate procedurii prin faptul că reprezentanții oamenilor și statelor din Congres au decis aceste taxe.

Mai mult, din acel moment SUA s-au fixat pe o formă mult mai nemiloasă decât regula „fără salvare” (”no bailout”) a Europei. Guvernul federal nu a salvat niciodată un stat, lăsând mai multe să intre în faliment în anii 1840. Statele au înțeles că sunt pe cont propriu din punct de vedere fiscal și, în afară de Vermont, în cele din urmă toate și-au impus reguli pentru a menține un buget echilibrat, asemănătoare cu cele din Germania. La rândul său, guvernul federal a preluat funcții precum politica fiscală de gestionare a cererii agregate.

În schimb, gândirea din spatele obligațiunilor euro a avut origini total diferite. Așa cum era prevăzut inițial, acestea ar fi fost emise tot de statele membre, dar garantate de toate țările din zona euro. În realitate, aceasta ar fi ca și cum California ar acumula datorii, iar toate cele 50 de state din SUA ar plăti pentru acestea. Cât de entuziaști ar fi texanii în legătură cu așa ceva? Și cât de încântați ar fi californienii când texanii vor apărea în Sacramento pentru a le spune cum să reducă bugetul Golden State? Acum schimbați în poveste californieni cu italieni și texani cu nemți, și vă faceți astfel o idee.

Propunerile pentru obligațiunile euro au continuat să se modifice (există cel puțin opt versiuni). Dar, indiferent de design, au păstrat acea divergență crucială față de preluarea curată și completă a datoriilor executată de Hamilton. Cea mai proeminentă idee este să împărțiți datoria statelor membre în două tranșe, obligațiuni albastre în valoare de până la 60% din PIB-ul fiecărei națiuni și obligațiuni roșii pentru tot ceea ce depășește. Obligațiunile albastre ar fi „mutualizate”, probabil emise în comun și cu siguranță garantate de toți, și astfel vor fi calificate AAA. Obligațiunile roșii ar fi mai mici, nu ar avea răspunderea comună și ar avea un rating mai mic.

Însă veniturile fiscale pentru rambursarea obligațiunilor ar fi în continuare colectate de statele membre individuale, iar legiuitorii naționali vor decide în continuare modul de impozitare și cheltuire. În mod surprinzător, olandezii, germanii, austriecii și finlandezii, printre altele, se tem că parlamentele din sud ar putea să impoziteze prea puțin și să cheltuiască prea mult, știind că autoritățile fiscale din nord vor rambursa creditorii într-o clipită. Academicienii numesc acest concept ca fiind un „pericol moral”. Pentru a-l atenua, nordul ar insista pe reguli fiscale mai rigide, dar Roma și Madrid nu ar fi mulțumiți de acestea. Revenim din nou la comparația dintre texani și californieni.

Iată, așadar, două dintre numeroasele moduri în care zona euro, și poate întreaga UE, ar putea exploda în generația viitoare. În primul scenariu, nordul se opune cu încăpățânare la toate formele de emitere a datoriilor „reciproce”. Sudul, frustrat de această lipsă de solidaritate, se întorc către naționaliști și populiști care critică Bruxelles-ul, precum Matteo Salvini din Italia, și care în final își scot țările din zona euro și poate chiar din afara UE, acceptând, în schimb, numerar din China sau oricare prieten nou care se poate găsi.

În cel de-al doilea scenariu, nordul este de acord cu datoriile mutualizate, începând cu obligațiuni-corona și apoi extinzând de acolo procesul de într-ajutorare. Dar sudul este umilit de regulile de austeritate impuse de la Bruxelles odată ce depresia conoravirusului s-a încheiat. Și nordicii se bazează pe narațiunea temutei „uniuni de transfer”, în care euro colectat de ei din impozite se varsă în groapa fără fund a Mezziogiorno. Acum, nordul este cel care se îndreaptă către populiști și naționaliști care critică Bruxelles și care în final pleacă din UE.

Așadar, este nevoie de obligațiunile Hamilton. Europa trebuie să facă acest pas istoric și să emită obligațiuni, să perceapă impozite directe și să voteze pentru toate acestea la nivelul superior – adică federal. De fapt, zona euro are nevoie de un guvern, cu un trezorier și un legislativ, care ar putea fi un subgrup al Parlamentului European. Ar putea începe la nivel mic, dar în timp ar trebui să preia roluri din ce în ce mai mari din partea statelor (cum ar fi asigurarea șomajului, să zicem).

Toate acestea ar necesita schimbări în tratatele europene și, mai important, în mentalul colectiv. La fel cum s-a întâmplat pe vremea lui Hamilton. Dar poate că aceasta este diferența crucială: americanii din 1790 doreau într-adevăr Statele Unite, în timp ce europenii din 2020 nu. Dacă Volcker ar mai fi în zonă, el ar repeta: Nu există niciun Hamilton european la vedere. Din păcate, acest lucru înseamnă că UE are doar opțiuni proaste.

Sursă foto: Political Irish

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here