close_icon
#Newsletter Exclusive / Thomas Briot

Integrarea pentru Balcanii de Vest: politica ambivalentă a Uniunii Europene (II)

Această analiză face parte dintr-o serie despre Balcanii de Vest.

Balcanii de Vest (Serbia, Albania, Macedonia de Nord, Bosnia și Herțegovina, Kosovo) și-au manifestat de mult timp intenția de a adera Uniunii Europene. Din anii 90, procedurile pentru aderare au evoluat lent, având ca rezultat până acum doar integrarea Croației în UE în 2013.

Politicile europene pentru integrarea regiunii s-au intensificat în ultimii ani, dar se lovesc de obstacole care ele nu s-au schimbat de-a lungul anilor. Prin condiționarea aderării și fondurilor de sprijin la dezvoltare sau la implementarea unor reforme interne, UE a reușit să influențeze pozitiv dezvoltarea democrației și a valorilor europene în regiune. Totuși, această atitudine creează și o reacție față de UE, care este uneori acuzată de șantaj și de ingerință.

Schimbarea politicii UE față de Balcani

La începutul anilor 1990, când Iugoslavia s-a destrămat, politica Uniunii Europene se concentra în esență asupra limitării conflictelor. Criza din Kosovo în 1999 a schimbat această paradigmă: de atunci, integrarea statelor din regiunea Balcanilor de vest a devenit o prioritate pentru UE. În ochii Bruxelles-ului, Balcanii și-au părăsit statutul de regiune frontalieră pentru a deveni o zonă periferică de integrat. Această schimbare de politică a depins și de evoluția democratică care avea loc în Balcani în acea perioadă.

Foștii lideri naționaliști, care fuseseră actori importanți ai războaielor (Tudjman în Croația, Milošević în Serbia, Izetbegović în Bosnia și Herțegovina), au dispărut de pe scena politică în cursul anului 2000, făcând astfel loc unei noi generații politice pro-democrație și pro-europene. Această schimbare de paradigmă este ilustrată și prin programele de ajutor economic care s-au succedat în anii 90. Programul PHARE a fost instrumentul financiar al Uniunii Europene, înființat în 1989 pentru a asista țările din Europa centrală și orientală în tranziția lor către un regim democratic și o economie de piață.

balcanii de vest

Statutul procedurilor de aderare la UE – Wikipedia

 

Inițial dedicat doar unor 10 țări din Europa Centrală și de Est (Bulgaria, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Republica Cehă), acest program a fost extins și la țările din Balcani în 1995. A fost folosit în Bosnia și Herțegovina pentru reconstrucția țării după război. Apoi, programul OBNOVA creat în 1997 a fost dedicat reconstrucției fostelor țări iugoslave. Acesta a specificat modalitățile de alocare a ajutoarelor prin introducerea conceptului de „abordare regională”. Balcanii au devenit o problemă specifică, iar Uniunea Europeană a elaborat de atunci politici specifice fiecărui țări.

Checklistul european pentru aderare:

Pentru țările din Europa de Sud-Est, conducerea UE a prezentat la summitul de la Zagreb din noiembrie 2000 o serie de reguli și recomandări pentru integrarea lor. Acest summit a avut ca rezultat stabilirea unui instrument de pre-aderare: Acordul de Stabilizare și Asociere(ASA). Scopul lui a fost să ajute țările vizate să se reformeze, atât din punct de vedere economic, cât și politic, ținând cont de situația lor instabilă după războaie. După etapele de pacificare și reconstrucție, UE s-a angajat într-o politică de stabilizare regională.

Prin intermediul ASA, și spre deosebire de ceea ce se făcuse anterior pentru pregătirea extinderii către Europa Centrală și de Est, UE a încercat să ia în considerare ambele aspecte materiale (reconstrucția infrastructurii si relansarea economiei) și cele intangibile (pacificare și reconstrucție identitară). Summitul de la Zagreb a stabilit pentru țările din regiune obiectivele prioritare care urmează să fie puse în aplicare pentru a accesa în mod individualizat, un plan ASA:

1 – Democratizare și reconciliere (soluționarea negociată a disputelor, respectarea drepturilor omului și în special a minorităților, respectarea obligațiilor internaționale, în special cu TPII (Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie), soluționarea durabilă a problemei refugiaților și a persoanelor deplasate, respectarea frontierelor internaționale ale statelor.

2 – Cooperarea regională (dialog politic, stabilirea unei zone regionale de comerț liber, cooperare în domeniul justiției și al afacerilor interne, lupta împotriva criminalității organizate).

3 – Acordurile ASA au fost cuplate cu o componentă financiară: Asistență comunitară pentru reconstrucție, dezvoltare și stabilizare (CARDS), un program succesor al PHARE și OBNOVA.

Finanțarea este condiționată de implementarea reformelor recomandate de UE (cooperare regională și cu Curtea Penală Internațională – printre altele), care au făcut obiectul unui acord bilateral între fiecare stat și Comisia Europeană, acesta din urmă specificând, de asemenea, pașii care trebuie urmați în procesul de stabilizare și asociere.

Vedem astfel cum instrumentele create pentru a pregăti aderarea țărilor din Balcanii de Vest au devenit un mijloc care sa permită „centrului” european să influențeze «periferia» balcanică.

Politica europeană de pre-aderare: o sabie cu două tăișuri

Prin fluturarea cardului politic al integrării și preluarea treptată a protectoratelor internaționale (Bosnia și Herțegovina, Kosovo) care au rezultat din conflictele iugoslave sub aripa ei, UE a devenit prin urmare un centru de decizie pentru Balcani. Prin stabilirea ASA-urilor, UE a extins procedurile de aderare pentru țările din regiune. De asemenea, situația lor de state noi în construcție, combinată cu incertitudinile legate de frontiere care caracterizează Balcanii, au permis Uniunii Europene să adopte un intervenționism neașteptat de puternic (acorduri de la Ohrid, Belgrad, negocierea referendumul muntenegrean).

De fapt, spre deosebire de rolul pe care l-a jucat în pregătirea pentru aderarea celorlalte țări din Europa Centrală și de Est pentru care se mulțumise doar cu supravegherea aplicării corecte a recomandărilor în rândul candidaților, Uniunea Europeană a participat astfel în mod activ la construirea și consolidarea viitoarelor state membre.

Sursă foto: Berco – Euractiv

 

Această politică intervenționistă a dus la acceptarea unui număr de constrângeri mai mult sau mai puțin puternice în orientarea diverselor politici guvernamentale.

Rezultatele acestei politici au fost ambivalente. Promisiunea unei îmbunătățiri a situației economice care ar veni la cheie cu aderarea poate fi uneori suficientă pentru a crea un consens politic pro-european, precum în Croația (care a aderat la UE în 2013), Macedonia și Muntenegru.

Pe de altă parte, sentimentul de excludere de pe scena europeană și incertitudinea aderării pe termen scurt sau mediu pot încuraja mișcările naționale și eurosceptice ca în Serbia sau Bosnia și Herțegovina. Aceste mișcări sunt întărite de dificultățile cu care se confruntă populațiile în trecerea frontierelor Schengen și de impresia pe care o au de a fi retrogradate la rangul de țări europene secundare.

Un euroscepticism care favorizează poziția Rusiei și a Chinei

Situația Serbiei oferă un exemplu foarte relevant al acestui sentiment eurosceptic. În contrast cu imaginea inspiratoare unui «El Dorado» european și potențialul economic pe care integrarea în UE ar oferi, unii dintre locuitorii Serbiei întrețin un dispreț față de Europa de Vest, din cauza implicării sale în conflictele iugoslave.

Recunoașterea independenței Croației și a Bosniei-Herțegovinei, blocada economică din anii 1990, bombardamentele din timpul războiului din Kosovo sunt toate fapte care au afectat profund poporul sârb. Astăzi, anunțul unei viitoare soluționări a problemei Kosovo sub forma independenței internaționale stârnește și mai mult euroscepticism, chiar dacă problema nu revine Uniunii Europene, ci Națiunilor Unite.

De asemenea, măsurile cerute pentru obținerea unor ajutoare financiare și accelerarea procedurii de aderare sunt considerate de unii ca fiind un instrument de șantaj și o violare a suveranității. Deși această politică a avut succes pentru alte state, Uniunea Europeană trebuie să abordeze problema cu mai multă flexibilitate. Aceste sentimente eurosceptice facilitează apropierea țărilor non-membre cu Rusia și China, Rusia conservând o influență importantă în Serbia, iar China devenind rapid un actor economic important în regiune (citiți partea I a acestei serii, link mai jos).

uniunea europeana

Sursă foto: Financial Times

 

În Balcanii de Vest, aceste reprezentări populare negative ale UE sunt întreținute de ceea ce s-ar putea numi «un sentiment de periferie» adică un sentiment de a fi abandonat de centru. Acest sentiment reiese din faptul că unele dintre aceste zone se află într-o situație socio-economică foarte dificilă sau că vizele pentru spațiul Schengen sunt distribuite, cel puțin pentru Bosnia-Herțegovina, Serbia, Muntenegru, Albania și Macedonia, picătură cu picătură.

Astfel, efectul centru-periferie, care este a priori un fenomen relațional, găsește concretizare spațială în fluxurile de oameni de la granițele spațiului Schengen. În acest sens, destinul european al Balcanilor devine un destin „impus”. În schimb, un destin «ales» ar implica un puternic entuziasm al populației (sau cel puțin al unei părți a populației care joacă un rol activ de diseminare a valorilor europene) și, din partea UE, acceptarea proiectelor de afirmare națională a statelor candidate.

Mai găsiți pe True Story Project:

 

Sursă foto: COM-ECE

#Te-ar mai putea interesa și