Articol scris de Gideon Rachman pentru Financial Times.
Tradus integral de True Story Project.

Când pandemia va trece, barierele cele mai extreme pentru călătorii vor fi ridicate. Dar este puțin probabil să existe o restaurare completă a lumii globalizate, așa cum a existat înainte de Covid-19. Statul național are parte de o revenire, alimentat de această criză extraordinară.

Există trei motive principale pentru aceasta. În primul rând, pandemia demonstrează că în perioadele de urgență oamenii revin asupra statului național – care are forțe financiare, organizatorice și emoționale ce lipsesc instituțiilor globale. În al doilea rând, virusul dezvăluie fragilitatea lanțurilor de aprovizionare globale. Este greu de crezut că țările mari, dezvoltate, vor continua să accepte o situație în care trebuie să importe majoritatea materialelor medicale vitale.

Pandemia consolidează tendințele politice care erau deja puternice înainte de izbucnirea crizei – în special cererea pentru mai mult protecționism, localizarea producției și controalele la vamă mai dure.

În situația actuală, întărirea controalelor la frontiere are un sens. Iar dacă această revenire la statul-națiune este păstrată în limite, nu trebuie să însemne un lucru rău. Ar fi pur și simplu genul de corecție a cursului politic care are loc în democrații, ca răspuns la evenimente și la schimbări în starea de spirit publică. Dar pericolul este de fapt că reînvierea statului-națiune va aluneca în naționalism necontrolat, ceea ce va duce la încetinirea comerțului global și la abandonarea aproape totală a cooperării internaționale. Cele mai grave situații includ prăbușirea UE și o încetare a relațiilor dintre SUA și China, care ar putea culmina cu un război.

Reîntoarcerea către statul-națiune a fost șocantă mai ales în Europa, deoarece se presupune că UE reprezintă organizația care a reușit cel mai bine să transceandă națiunile. Când Angela Merkel, cancelarul german, a adresat națiunii un mesaj de urgență, nu a menționat UE nici măcar o singură dată. Controalele la frontieră ce dispăruseră de mult timp – de exemplu între Franța și Germania – au fost brusc reinstituite. Ajutorul financiar pentru firme și șomeri provine în mare parte de la națiunile europene, nu de la UE. Politicieni proeminenți din Polonia, Italia și Spania au criticat UE pentru că nu și-a îndeplinit promisiunea de solidaritate.

Având în vedere dimensiunile relative ale bugetelor UE și ale națiunilor europene, este inevitabil ca guvernele să preia cea mai mare parte a costurilor, întrucât se luptă pentru a evita o recesiune. În următoarele zile, UE va încerca să vină cu măsuri fiscale paneuropene semnificative. Dar, pe măsură ce criza se va intensifica – și resursele financiare și medicale se vor împuțina – presiunile asupra solidarității europene vor crește.

Antagonismele pe care pandemia le-a deschis între SUA și China sunt tot mai vizibile. Decizia lui Donald Trump de a eticheta Covid-19 ca fiind „virusul Chinei” este tipică pentru stilul politic al președintelui american, mereu aruncând problemele pe alții, fără să-și asume nicio vină. Dar remarca lui este, totodată, o reacție la eforturile oficialilor chinezi de a sugera că virusul ar fi putut avea originea în America. Bill Bishop, un analist cu experiență, a comentat recent: „Nu pot să mă gândesc la o perioadă mai periculoasă în relația SUA-China în ultimii 40 de ani.”

De asemenea, pandemia întărește legitimatea celor din administrația Trump care doreau de mult să demonteze lanțurile de aprovizionare internaționale și să repatrieze producția în SUA. Peter Navarro, cel mai înflăcărat protectionist de la Casa Albă, susține că virusul demonstrează încă o data că „într-o criză globală de sănătate publică, SUA este singură”. Este cu siguranță adevărat că o situație în care 97% din toate antibioticele din America sunt importate din China nu este probabil să mai pară acceptabilă.

Aceste tipuri de considerații se extind mult mai departe de medicamente și relația tensionată între SUA-China. În urmă cu doar câteva săptămâni, a fost posibil ca un consilier guvernamental britanic să sugereze (în contextul Brexit) că nu este necesar ca Regatul Unit să-și producă propriile alimente. Dar acum, observând națiuni întregi, precum și indivizi, care trebuie să practice autoizolarea, nimeni nu mai poate să afirme cu certitudine că alimentele esențiale pot fi întotdeauna importate din străinătate.

Reacția împotriva globalizării rezultată în urma pandemiei va veni inițial din partea protecționistilor și a susținătorilor securității naționale. Dar va prinde forțe pe măsură ce se contopește cu alte curente politice care au câștigat teren înainte ca cineva să fi auzit despre Covid-19. Pe partea stângă, mișcarea de mediu a stigmatizat deja călătoriile cu avionul și a solicitat ca localizarea să diminueze globalizarea. Pe partea dreaptă, cererea pentru ziduri cu scopul de a ține refugiații și imigranții ilegali departe a crescut din ce în ce mai mult.

Dar, deși cei anti-globalizare sunt susceptibili să aibă vânturile politice în favoarea lor ca urmare a pandemiei, ei de fapt nu au cele mai bune soluții. Dimpotrivă, o pandemie este eminamente o problemă globală care necesită în final o formă de guvernare internațională. Reînvierea economiei mondiale va fi, de asemenea, mult mai dificilă dacă țările se îndreaptă spre autarhie.

La nivel național, toată lumea dezaprobă pe cei care cumpără toată hârtia igienică și laptele rămas pe rafturile supermarketurilor. Dar ce se întâmplă când țări întregi se comportă așa? Am putea fi pe cale să aflăm.

Gideon Rachman este un reputat jurnalist britanic și redactor-șef al secțiunii de relații internaționale de la Financial Times.

Sursă foto: Financial Times

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here