close_icon
#Analize / Thomas Briot

Erdogan Magnificul

La putere din 2003, Recep Tayyip Erdogan a transformat profund regimul turc. Lider carismatic al majorității conservatoare tăcute, liberal în economie, dar folosind un clientelism constant, autoritar cu toleranță foarte scăzută la critică, el domnește aproape necontestat asupra Turciei moderne. Printr-o politică externă agresivă și referințe multiple la imperiul otoman, Erdogan vrea să reabiliteze «Bolnavul Europei».

Un lider popular/populist?

Erdogan își datorează popularitatea în special succeselor economice din primul deceniu al guvernării AKP. Din 2002, venitul mediu s-a dublat în Turcia; reformele liberale ale sistemului de sănătate au permis unui număr important de oameni și, în special, claselor mijlocii modeste, să beneficieze de asigurări de sănătate și securitate socială de care duceau lipsă până atunci. Stimulată de sectorul construcțiilor, creșterea anuală a fost de 7,4% în 2017.

Sub Erdogan, Turcia a lansat o serie de proiecte de infrastructură faraonică: trenuri de mare viteză traversează acum Anatolia; aeroporturi au fost construite în toată țara. Al treilea aeroport internațional din Istanbul este în construcție. Ultimul dintre aceste „proiecte nebunești”, așa cum le numește Erdogan, este săparea unui canal de aproape 40 km, ocolind Istanbulul din vest și permițând conectarea Mării Negre cu Marea Marmara. Acest proiect va permite un nou traseu maritim , dublând strâmtoarea Bosfor, care este aglomerată de aproximativ 40.000 de nave care o folosesc deja anual.

Popularitatea lui Erdogan poate fi explicată și de metoda lui de comunicare politică, deseori calificată drept «populistă».

Erdogan ține în mod regulat minim un discurs public pe săptămână, iar în perioada electorală, o medie de 2-3 discursuri publice pe zi. Un miting a fost efectuat chiar în Sarajevo, unde există o veche diasporă turcă. Pentru campania din 2018, el a vrut să efectueze mitinguri și în țări occidentale cu o diasporă turcă importantă, precum Germania, Austria, și Olanda. Însă, guvernele acestor țări au refuzat venirea lui în scop electoral, cauzând astfel tensiuni diplomatice.

 

 

Nostalgia otomană

Dar „stilul” Erdogan este și această înclinație deosebită de a se referi la trecutul otoman. Muzeele sau reconstituirile din perioada de glorie a imperiului s-au înmulțit în ultimii ani. Steagurile și blazoanele ultimilor sultani înlocuiesc progresiv simbolurile Republicii lui Ataturk. Pe dealul Camlica care domină Bosforul pe malul său asiatic, este în construcție o reproducere supradimensionată, în beton, a Moscheii Sultanahmet (faimoasa Moschee Albastră).

Cu siguranța, transformarea recentă a Hagia Sofia într-o moschee este exemplul cel mai vorbitor al acestei nostalgii otomane.

Acest entuziasm pentru monumentele imperiului este dublat de multe referințe politice la domnia ultimului sultan puternic: Abdülhamid II, care a domnit din 1876 până în 1909.

religie

Sursă foto: AFP

 

Nostalgia otomană lui Erdogan se exprimă și prin instrumentalizarea religiei: în discursurile lui, Erdogan folosește deseori un vocabular specific religios, referindu-se deseori la «Ummet», termen care se raportează la întreaga comunitate musulmană, și nu numai la turci. Transformarea Hagiei Sofia într-o moschee este de asemenea o manevră pentru a seduce electoratul musulman tradiționalist, care reprezintă o forță politică importantă în Turcia.

Un nou sultan?

Perioada 2016-2018 a fost primordială pentru consolidarea puterii lui Erdogan. În 2016 a avut loc o tentativă de lovitură de stat condusă de un grup de ofițeri. Originea acestei tentative de putsch este controversată: membrii ai opoziției și analiști politici au descris-o ca fiind o înscenare menită să legitimeze represiunea care a urmat, comparând-o cu incendiul Reichstagului, care i-a permis lui Hitler să devină dictator absolut.

Indiferent de originea acestei tentative de lovitură de stat, ea a fost o binecuvântare pentru Erdogan, care a instaurat o stare de urgență îndelungată. Această stare de urgență a fost ocazia pentru Erdogan să remodeleze statul turc după voința lui, reducând la tăcere opoziția, și criminalizând mișcarea politică kurdă.

Erdogan l-a acuzat pe Fethullah Gulen, lider politic și religios exilat în SUA, de a fi fost la originea loviturii de stat. Gulen este într-un fel pentru Turcia ce este Soroș pentru Ungaria și Polonia. Prin școlile și asociațiile mișcării Hizmet, Gulen reprezintă o forță culturală de opoziție importantă în Turcia, dar reprezintă și un țap ispășitor: sub pretextul de a fi asociați cu Hizmet, mulți militari, profesori, jurnaliști, au fost forțați în exil sau închiși. Această epurare i-a asigurat lui Erdogan o putere incontestabilă, care a fost confirmată de referendumul din 2017 și de alegerile din 2018. Puterea obținută în acest fel de Erdogan este comparabilă cu cea a lui Ataturk la începutul republicii, sau chiar cu cea a ultimilor sultani.

Ambiții imperiale

Erdogan este așadar un sultan, dar un sultan fără imperiu. Politica externă turcă din ultimii 5 ani poate fi asimilată unei încercări de a restaura sfera de influență a imperiului otoman. Turcia este în momentul de față implicată în trei conflicte: în Siria, Libia, și în conflictul din Nagorno-Karabakh. Toate aceste regiuni au făcut parte din teritoriului imperiului otoman, sau cel puțin din sfera lui de influență.

razboi

Sursă foto: Ahval News

 

Prin aceste intervenții, Turcia vrea să își consolideze statutul de putere regională, și să susțină regimuri aliniate cu interesele sultanului din Ankara. În Libia, Turcia a trimis trupe, material, și mai ales în jur de 17 000 de mercenari sirieni pentru a susține guvernul recunoscut de ONU, care se luptă împotriva Armatei Naționale Libiene condusă de mareșalul Haftar (acesta fiind susținut tainic de Franța și Rusia). Datorită sprijinului acordat guvernului de la Tripoli, Erdogan a semnat în noiembrie 2019 un acord cu acesta care permite Turciei să exploateze resursele unor zone din Marea Mediterană orientală.

Intervenția în Siria, care a fost efectuată cu un recurs masiv la mercenari sirieni deseori afiliați unor grupări jihadiste, avea scopul de a reduce puterea forțelor kurde din regiune. Această ofensivă a fost oprită de forțele kurde, dar și de cele președintelui sirian Bașar Al-Assad, susținut de Rusia.

În sfârșit, intervenția limitată în conflictul din Nagorno-Karabakh, tot cu ajutorul mercenarilor sirieni, se explică prin dorința lui Erdogan să mărească prestigiul și influența Turciei în țările turcofone, în acest caz Azerbaidjanul. Această intervenție ilustrează folosirea panturcismului de către Erdogan pentru a restaura influența Turciei în «țările frățești». Relația dintre Turcia și Azerbaidjan este «Două țări, un popor», iar acest motto este asumat de ambele țări.

turcia

Sursă foto: Reuters

 

Mai nou, Turcia efectuează cercetări de hidrocarburi în zona Mării Mediterane orientale, în ape contestate de Grecia, iar Franța condamnă în mod frecvent ingerința Turciei în toate conflictele menționate. Cu toate acestea, Turcia rămâne un membru important al NATO, iar atitudinea ei provoacă din ce în ce mai multă îngrijorare în rândurile aliaților atlantici: rămâne de văzut dacă aceștia vor tolera politica expansionistă a Turciei.

 

Despre Turcia și Erdogan puteți citi și în alte analize True Story Project, precum Turcia & NATO – un tango fără ritm și Conflictul din Caucaz – un nou pericol strategic.

Sursă foto: Archyde

#Ultimele buletine de știri

#Te-ar mai putea interesa și