Criza Coronavirus a devenit una din cele mai puternice crize mondiale. Dincolo de impactul direct asupra sănătății populației, COVID-19 creează efecte economice, sociale și geopolitice, unele evidente și imediate, altele încă neclare și pe termen lung. Discuțiile actuale se axează aproape exclusiv pe analiza fenomenului epidemiologic și medical. Fără a diminua importanța acestuia, TSP vă aduce în dezbatere celelalte aspecte ale crizei Coronavirus, printr-o serie de analize ale acestora, precum și a politicilor ce se impun pentru conținerea crizei și adaptarea la efectele sale. 

Continuăm seria de articole despre criza Coronavirus cu o analiză scrisă de 
Amb. Doru Costea.

La 11 martie 2020, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat că evoluția îmbolnăvirilor cauzate de COVID-19 corespunde criteriilor de caracterizare a sa drept pandemie: numărul cazurilor înregistrate în afara Chinei crescuse de 13 ori, iar numărul țărilor afectate se triplase în două săptămâni. În același timp, este de reținut că Directorul General al OMS a subliniat în mod repetat că această pandemie este atât prima cauzată de un Coronavirus, cât și prima care poate fi controlată.

În ultima zi a anului trecut, autoritățile de la Beijing au informat biroul OMS din China despre cazuri de pneumonie din cauze necunoscute înregistrate în municipiul Wuhan din provincia Hubei; trei zile mai târziu (3 ianuarie 2020), numărul îmbolnăvirilor ajungea la 44, iar în 20 ianuarie, în China se înregistrau 278 de cazuri și 6 decese, pentru ca, la 11 martie 2020, numărul cazurilor să ajungă la aproape 81.000, iar cel al deceselor să ajungă la aprox. 3.200. Ritmul în care cifrele respective au crescut în ultima perioadă a fost mult mai scăzut în China decât în afara ei, astfel că, în timp ce tot mai multe state iau măsuri din ce în ce mai severe pentru prevenirea și limitarea extinderii pandemiei, autoritățile chineze acționează pentru reluarea activității, în primul rând economice.

În mod firesc, dată fiind apariția în China a primelor informații despre existența și manifestările COVID-19, modalitatea în care cea mai populată țară și a doua economie a lumii a gestionat criza a atras atenția generală, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit destul de repede că exista o legătură între noul Coronavirus și cel care a provocat criza SARS în 2002-2003 și care a pornit tot din China. Perioada în care situația s-a agravat a coincis cu apropierea Anului Nou chinezesc (cea mai mare sărbătoare a Chinei, alături de „Săptămâna de Aur”, cum sunt denumite zilele din preajma Zilei naționale din 1 octombrie) și care, conform tradiției chinezești, înseamnă, în primul rând, reunirea familiilor – ceea ce presupune că în jur de 290 de milioane de persoane străbat China între locurile unde lucrează ca emigranți interni și cele în care le-au rămas familiile, pentru reveni la muncă după aceea: în 2018, datele oficiale arătau că, în perioada sărbătorilor respective, au fost efectuate aproximativ trei miliarde de călătorii.

Măsurile adoptate de autoritățile chinezești au fost apreciate de oficialii Organizației Mondiale a Sănătății, în pofida caracterului lor greu de acceptat pentru societăți și sisteme politice democratice: printre altele, doar numărul de persoane care au fost incluse în carantina totală impusă orașului Wuhan a fost mai mare decât jumătate din populația României. Sistemul de supraveghere electronică a fost utilizat intens pentru monitorizarea deplasărilor în zonele de risc și pentru identificarea persoanelor suspecte de a fi purtătoare de COVID-19, cu ajutorul aplicațiilor de pe telefoanele mobile, pe lângă alte măsuri.

Mesajele transmise de mijloacele oficiale de informare subliniau că „victoria va fi totală” în „războiul poporului” împotriva virusului, mulțumită „războinicilor neînfricați îmbrăcați în alb”; la 20 februarie, cotidianul China Daily scria: „Dacă nu ar fi existat avantajele instituționale unice ale orânduirii chinezești, lumea s-ar lupta cu o pandemie devastatoare”; iar la 24 februarie, autoritățile centrale declarau că activitatea economică a fost reluată în proporție de 90%.

Dimensiunile crizei provocate de COVID-19 în China și, de altfel, oriunde în lume, depășesc limitele imaginii pe care o dau statisticile, oricât de îngrijorătoare și grave ar fi. Un articol publicat în 12 martie 2020 de The Economist abordează pandemia actuală din perspectiva efectelor pe care le provoacă în palierul conducerii politice și identifică printre factorii determinanți ai succesului gradul de încredere de care se bucură liderii politici în rândul publicului. Prin prisma acestui factor, evaluarea modului în care conducerea politică a Chinei a gestionat criza relevă aspecte care sunt, deopotrivă, preocupante și ilustrative pentru filosofia actului de guvernare în ansamblul său.

Prima caracterizare este susținută, printre altele, de recunoașterea oficială întârziată a însăși existenței crizei. În urma pandemiei SARS din 2002-2003, în China a fost înființat un sistem de alertă timpurie în cadrul Centrului de Control și Prevenție a Bolilor, care ar fi trebuit să semnaleze posibilitatea de apariție a crizei: informații făcute publice în Hong-Kong arată că sistemul nu a fost pus în acțiune în luna decembrie 2019 și că unii membri ai personalului medical care au semnalat probabilitatea de izbucnire a unei epidemii au fost reduși la tăcere prin măsuri administrative arbitrare (cazul doctorului din Wuhan care a căzut victimă Coronavirusului a devenit public în China și în întreaga lume).

Un alt aspect privește modalitatea în care conducerea sistemului politic, indiferent de natura sa, gestionează o situație de criză majoră și care implică riscuri ce pot fi amplificate de postura în care se plasează conducerea respectivă, în special ca urmare a cultivării imaginii de posesor al competenței universale. Caracterul apolitic al maladiei care a început în Wuhan plasează criza într-o categorie separată de evoluții care reprezintă, de asemenea, crize: în cazul Chinei, exemple pot fi găsite în relațiile comerciale cu SUA, protestele din Hong-Kong și altele; de asemenea, pot fi amintite evoluții ce reprezintă focare posibile de criză, cum este situația din Marea Chinei de Sud.

În toate aceste cazuri este vorba de decizii eminamente politice, ale căror consecințe se situează, logic, în realitatea ulterioară adoptării lor – pe când izbucnirea unei crize cum este pandemia actuală inversează termenii raționamentului: decizia reprezintă reacția la criză, iar sistemul politic din China, în baza „socialismului cu caracteristici chinezești”, este condus de Partidul Comunist Chinez, ceea ce conduce la asumarea automată, implicită și directă a responsabilității pentru deciziile luate. Concretizarea acestei ipoteze s-a văzut, de altfel, în demiterea liderilor PCC din provincia Hubei și municipiul Wuhan la 13 februarie, când a devenit clar că gestionarea situației a fost defectuoasă.

Caracterul politic al crizei pare să se amplifice, de data aceasta în plan extern. Apariția teoriilor conspiraționiste este un fenomen comun în situații de criză; mai puțin obișnuită este participarea oficialilor de rang înalt și a responsabililor din activitatea de comunicare în propagarea acestora, cum este cazul purtătorului de cuvânt al MAE chinez care, la 13 martie 2020, a transmis pe Weibo (corespondent chinez al Twitter) că virusul ar fi fost adus la Wuhan de militari americani participanți la un exercițiu internațional în octombrie trecut. Fără a acorda importanța mai mare decât o merită unui asemenea moment, este de reținut că afirmația oficialului chinez ar fi fost reluată de 4,7 milioane de ori în China.

Evaluarea reacțiilor autorităților chineze la criza provocată de COVID-19 trebuie să ia în considerare aspecte multiple – în primul rând, scara la care se desfășoară criza, ale cărei proporții sunt singulare pe plan global, atât ca dimensiuni fizice (număr de persoane, localizarea acestora, suprafața teritoriului etc.), cât și ca dimensiuni temporale. Criza a apărut nu doar în preajma Anului Nou chinezesc, cât mai ales într-o perioadă în care provocările pe care trebuie să le rezolve continuarea dezvoltării Chinei pe toate planurile se diversifică și se acumulează. Așa cum, după toate aprecierile, pandemia se află încă în stadiile sale primare, care determină caracterul dinamic al reacțiilor de limitare și prevenire a efectelor sale, și reacțiile chineze trebuie văzute ca fiind în dinamica lor, constituind decizii „de etapă”; una dintre caracteristicile stilului de guvernare al PCC este capacitatea de adaptare la realități, astfel că este posibil ca, într-o etapă ulterioară, „lecțiile” acestei crize să fie însușite în consecință – nu în ultimul rând ca urmare a posturii de „deținător al competenței universale”, menționată mai sus. Atitudinea triumfalistă și vădit propagandistă promovată de unele mijloace de informare din China este familiară publicului chinez; totodată, la nivelul conducerii PCC, situația pare să fie văzută cu mai multă atenție, după cum reiese din îndemnul Președintelui Xi Jinping în timpul vizitei sale din Wuhan la 10 martie 2020: „Masele din Hubei, Wuhan și alte zone, afectate profund de epidemie, au fost în auto-izolare mult timp și au simțăminte pe care trebuie să le exprime. Trebuie să-i înțelegem și să fim toleranți”. În ultimă instanță, imunitatea puterii politice este rezultatul capacității de gestionare cu succes a consecințelor unei crize, mai ales în măsura în care soluțiile aplicate pot preveni apariția altor crize; totodată, esențiale sunt amploarea costurilor pe care le generează rezolvările respective și limitele până la care societatea, în ansamblu, poate să le accepte. Altfel spus, proverbul conform căruia „proba budincii este că se mănâncă”, trebuie completată cu precizarea că „rămâi sănătos după aceea”.  

Amb. Doru Costea este un important diplomat român. Din 1991 până în 1995, a servit ca ambasador al României în Statul Kuwait și Sultanatul Oman, iar din 1997 până în 2001 a fost ambasador al României în Egipt. În decembrie 2003, el a devenit Reprezentantul Permanent al România la Oficiul Națiunilor Unite și organizațiilor internaționale de la Geneva, funcție ce a îndeplinit-o până în 2009. Ulterior, a fost ambasador al României în Republica Populară Chineză în perioada 2012-2017.

Sursă foto: NBC News

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here