China este pe un traseu ambițios de a-și crește statutul de super-putere pe scena globală. Însă, agresivitatea cu care China a început să-și facă vocea auzită în ultimele luni, ar putea să pună restul puterilor pe gânduri – cum ar arăta un nou ordin global în care autoritarismul Chinei ar domina pe toate planurile? Și dacă ipoteza ar fi posibilă, ce ne face să credem că guvernul chinez va juca după aceleași reguli?

Mălina Mîndruțescu

În toamna lui 2017, președintele chinez, Xi Jinping, deschidea cel de-al 19-lea Congres Național al Partidului Comunist Chinez. Într-un discurs care a durat aproape 3 ore și jumătate, Xi a propus viziunea sa pentru China în următorii 5 ani. Acesta nu s-a abținut în a-și declara ambițiile pentru relansarea Chinei drept un alt tip de jucător pe scena politică globală – în timp ce acesta era recunoscător partidului pentru poziția fermă de care China a dat dovadă pe frontul de est, era timpul să se transforme într-o putere și mai impunătoare, gata să ghideze restul lumii pe toate planurile – economic, militar, politic, dar nu numai.

Se fac aproape 3 ani de la declarațiile președintelui chinez, iar sloganurile de partid, jargoanele marxiste și dorințele nu foarte subtile ale președintelui Xi de dominație globală, nu par să se fi potolit, ba din contră. China a intrat într-o nouă eră, iar aceasta a început să-și exprime în mod deschis aspirațiile.

Însă, este neclar dacă China dorește să urmeze traseul convențional în a ajunge cea mai mare putere globală. Înțelepciunea geopolitică spune că pentru a-și consolida poziția de putere globală, China ar trebui să-și clădească hegemonia regională – asta nu înseamnă că aceasta trebuie să ocupe teritorii, ca pe vremea Imperiului Sovietic, însă trebuie să se facă remarcată ca principalul jucător din zona de Vest a Pacificului. Experți în strategie geopolitică au menționat că dacă China nu este în stare să-și sudeze o prezență în regiune, să aibă influență în deciziile economice și de securitate ale țărilor vecine și dacă aceasta nu va reuși să rupă alianțele Americii și să îndepărteze prezența forțelor americane dimprejurul său, China nu va fi capabilă să-și securizeze o bază regională de unde să-și proiecteze puterea la nivel global. De aceea, Marea Chinei de Sud și acțiunile agresive pe care China le-a demarat în regiune recent, reprezintă una dintre cele mai cruciale bariere pentru influența Chinei – atâta timp cât America își menține o poziție militară semnificativă, China va rămâne în ofensivă, iar aliații regionali ai Statelor Unite – vor încerca să prevină ascensiunea Chinei, nu să o acomodeze. China a recurs și la manipulări și constrângeri politice, folosind retorici naționaliste pentru a înstrăina aliații regionali ai Americii de către aceasta –  sloganuri precum, “Asia este pentru asiatici” – deși, nu foarte eficiente, au demonstrat că guvernul chinez va recurge la orice modalitate de a slăbi prezența Americii în regiune.

De asemenea, ascensiunea militară a Chinei în a-și consolida influența în regiune, nu este un secret. Beijing a investit semnificativ în infrastructură militară – de la submarine, la rachete și apărare aeriană – pentru a contracara prezența americană din regiune. De asemenea, dacă Taiwan – unul dintre cei mai apropiați și puternici aliați ai Americii din regiune – ar fi subjugați de către China, America s-ar vedea nevoită să-și diminueze angajamentele din regiune – o ipoteză posibilă, care rămâne de interes.

Însă, o întrebare pertinentă este dacă China dorește într-adevăr să atingă acest țel de dominare globală. Spre deosebire de Statele Unite, China are mult mai multe obstacole în cale – Japonia, o putere regională cu un aliat puternic în spate, dar și un număr de rivali în regiune: India, Vietnam, Indonezia și mulți alții care reprezintă niște încercări pentru expansiunea maritimă și teritorială a Chinei. Deci, rațional vorbind, e posibil ca acest obiectiv să nu fie în vizorul Chinei.

Atunci, de ce este China nevoită să joace după aceleași reguli, când poate să și le facă pe ale ei?

O a doua direcție pe care China ar putea s-o urmeze este aceea de a-și clădi propriul său ordin economic și strategic în regiunea în care activează – Eurasia și Oceanul Indian – și să construiască acolo o centralitate chineză la nivel instituțional. China ar putea recunoaște că nu va fi posibil să reducă prezența de influență a Americii din regiune în viitorul apropriat, însă aceasta ar fi capabilă să-și facă auzită vocea prin a asista la formatarea regulilor și standardelor la nivel global, lucru care îi va propulsa imaginea.

Însă, premisa acestei alternative stă în faptul că există o recunoaștere a faptului că puterile economice și tehnologice au devenit mai importante decât cele convenționale, cum ar fi folosirea influenței militare în a deveni un lider global. Ipotetic vorbind, China ar putea să-și mențină prezența militară și strategică din regiune în același timp în care aceasta își urmărește și alte obiective folosind altfel de puteri. Într-un context în care Statele Unite pare să fi luat un pas înapoi în ceea ce privește reputația sa de lider global, China ar putea profita de ocazie să reseteze standardele de putere – în timp ce America era văzută drept cea care garanta ordinea la nivel global, abordarea Chinei ar fi una cu interese diferite – un alt tip de ordin global în care efectele acestei influențe ar extinde posibilitatea de creștere a autoritarismului și limitarea spațiului dedicat transparenței și responsabilității democratice. Deși ideologia Chinei pare a fi una flexibilă, aceasta se mulează pe un obiectiv clar – creșterea influenței la nivel global, ceea ce este important în contextul în care guvernul chinez nu prea a avut interacțiuni cu procese democratice în istoria sa.

Este neclar însă dacă puterile globale convenționale – majoritatea fiind democrații și societăți libere – ar fi prea încântate cu o asemenea schimbare de paradigmă. Distanța dintre valorile politice ale unui regim autoritar în contrast cu cele ale unei democrații, sunt destul de evidente. Putem vorbi aici despre o lipsă de încredere la nivel endemic datorită diferențelor în valori și misiune – un obstacol semnificativ pentru aspirațiile Chinei de a doborî norma politicilor globale. Dacă State Unite își revine și se va opri din a se sabota singură, este posibil să nici nu trebuiască să fie nevoie de această discuție. Însă, simplul fapt că exista două scenarii plauzibile prin care China ar putea să se facă remarcată la nivel global face competiția mai complexă și nu chiar atât de previzibilă pe cât ne-am aștepta.

Sursă foto: SouthChinaMorningPost

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here