Criza Coronavirus a devenit una din cele mai puternice crize mondiale. Dincolo de impactul direct asupra sănătății populației, COVID-19 creează efecte economice, sociale și geopolitice, unele evidente și imediate, altele încă neclare și pe termen lung. Discuțiile actuale se axează aproape exclusiv pe analiza fenomenului epidemiologic și medical. Fără a diminua importanța acestuia, TSP vă aduce în dezbatere celelalte aspecte ale crizei Coronavirus, printr-o serie de analize ale acestora, precum și a politicilor ce se impun pentru conținerea crizei și adaptarea la efectele sale. 

Continuăm seria de articole despre criza Coronavirus cu o nouă analiză scrisă de Roxana Voicu-Dorobanțu.

Gestiunea riscurilor presupune asumarea planului de către toți membrii organizației. Sars-COV-2 ne-a adus pe toți în aceeași organizație globală, în care unii sunt mai disciplinați, alții îngrijorați de viitor, unii încrezători, alții rebeli, dar cu toții vulnerabili. Sistemul global capitalist este supus unui test de stress acut și extins, care pune lumina nemiloasă a unui proiector asupra lipsei de reziliența.

Într-un articol faimos din 2009, Jamais Cascio amintește despre reziliență ca pasul următor al sustenabilității, încorporând design și intenție în crearea unui sistem care să poată să evite a fi captiv pe un “drum înspre pierzanie”. Astfel, ne regăsim în contextul în care avem răgazul (forțat) de a ne întreba unde am greșit societal de am ajuns în această situație, atât ca individ cât și ca sistem, dar și de a propune un sistem mai bun și mai rezilient.

Ce înseamnă sistem rezilient? Doi autori suedezi (Lundberg și Johansson) propun în 2015 o ieșire din hățișul teoretic. Ne adaptăm atât la nivel individual, cât și ca implicare în societate în situația unui eveniment advers. Altminteri nu am fi supraviețuit că specie.

Orice tip de sistem are riscuri sistemice, acele riscuri care duc la eșecul întregului sistem, nu doar al componentelor sale, care partajează riscurile (adică se poate crea un efect de domino – similar cu ce se poate observa acum cu pandemia care a fost bobârnacul final adus recesiunii globale) sau care provoacă histerezis. Termenul “histerezis” inspirat de fizică mecanică vorbește despre cum un sistem poate deveni incapabil să își revină după un șoc pentru că starea sa nu depinde doar de dimensiunea cauzei curente, ci și de toate stările prin care a trecut anterior sistemul. Ce înseamnă asta? Că dacă o răceală, chiar și acută, lovește un sistem rezilient, cu o imunitate corectă și funcțională, care a avut grijă atât de funcționalitatea componentelor sale, cât și de fluxurile dintre acestea, atunci răceala rămâne doar atât. Un șoc minor, fără efecte sistemice. Dacă însă acest eveniment, contagios firește, lovește un corpus global care tremură deja de febra unei recesiuni anunțate, în care lanțurile de distribuție și furnizare sunt duse la eficiență maximă (a se citi, fără redundanță), în care imunitatea adusă de încredere este la nivel minim, atunci șansele ca riscul sistemic să ducă la schimbări esențiale sunt extrem de mari.

Așadar, cam acolo am greșit: nu am învățat corect și până la capăt lecțiile crizei economice din 2008: nu am construit un sistem rezilient după cădere. Și gigantul reconstruit de noi în ultimii 12 ani se dovedește a avea din nou picioare de lut. Prin urmare, o luăm de la capăt, căci aceasta înseamnă sistem rezilient.

Ce ar trebui să aibă acest sistem? În viziunea lui Cascio: diversitate, redundanță, descentralizare, colaborare, transparență, flexibilitate, foresight și capacitatea de a eșua cu grație. Toate cuvinte cheie. Nu putem avea o șansă la un sistem rezilient, fără a le avea pe toate. Cei doi suedezi amintiți anterior propun șase funcții ale unui sistem rezilient: anticipare, monitorizare, răspuns, redresare, învățare și auto-monitorizare. Adică, să ajungem societal la capacitatea de a anticipa corect riscurile, eventual, evitând să ignorăm sugestiile specialiștilor – a se vedea faptul că informații cu privire la o pandemie există în Raportul Riscurilor Globale emis de World Economic Forum încă de la crearea acestuia în 2006. Desigur, atunci se referea la H1N1 (care aducea pandemia pe locul 4 în topul riscurilor globale), dar riscul sistemic nu se schimbă doar pentru că numele virusului s-a modificat. Asemeni, să ajungem societal să monitorizăm, să răspundem, să colaborăm în acest răspuns pentru a ne redresa. Ceea ce ne aduce la titlul acestui articol.

Există voci care blamează opacitatea RPC pentru viralizarea Sars-Cov-2 la nivel global, dar opacitatea este manifestă și la nivel național. În ce măsură cunoaștem vulnerabilitățile sistemului medical local? În ce măsură avem informații cu privire la evoluția virusului? În ce măsură știm câte spitale are România și care sunt acestea, ce număr de paturi au, câți angajați total, câți din aceștia sunt în zona critică de vulnerabilitate maximă în interacțiunea cu virusul? Toate acestea sunt întrebări la care va trebui să se răspundă onest pentru a putea aloca resurse extrem de limitate eficient. Războaiele sunt câștigate de logistică, iar o logistică bună are nevoie de informații.

Exemplul Singapore-ului, cu un dashboard extrem de detaliat în ceea ce privește cazuistica Covid-19, dar și al Israelului, care folosește tehnică militară pentru a mapa contactul cu risc între indivizi, sunt deja considerate exemple de bună practică. Mai mult, la nivelul României, apar controverse care nu fac decât să crească gradul de confuzie societală cu privire la distribuția județeană a cazurilor. Descentralizarea și colaborarea sunt aspecte curente: se încearcă soluții de către privați, voluntari, se propun alternative tehnice la lipsuri sistemice, se implică indivizi și companii.

Cu toate acestea, încă nu avem toate componentele unui sistem rezilient. Nu avem îndeajuns de multă redundanță și flexibilitate, și, din păcate, în situația unui eveniment în care se pune problema supraviețuirii, nu avem îndeajuns de multă încredere în capacitatea noastră de foresight și în eșecul cu grație. Pentru că nu ne permitem să eșuăm. Și așa ajungem într-un paradox: nu ne putem permite să eșuăm, dar cumva trebuie să o facem pentru a putea construi mai bine. Cum se manifestă acest eșec? Prin asumarea că vom face greșeli, atât individual, cât și comunitar și societal.

Avem de decis, într-un tradeoff fără precedent, între sănătate și libertate și între economie și vieți. Dar nu avem îndeajuns de multe informații pentru a lua această decizie. Suntem însă dispuși să  renunțăm la libertăți personale pentru a asigura această transparență? Răspunsul diferă de la individ la individ. Dar poate nu ar trebui să fie o decizie individuală. Și un argument înspre o nouă construcție rezilientă. Un nou contract social în care să avem și descentralizare și flexibilitate și viziune și eșec asumat și colaborare și redundanța și, mai ales, transparență.

Vom avea acest lucru? Rămâne de văzut, mai întâi însă trebuie să ne spălăm cu grijă de mâini și să ne distanțăm social.

Roxana Voicu-Dorobanțu este conferențiar la Academia de Studii Economice din București și Director Executiv al Centrului de Excelență în Comerț Exterior .

Mai multe despre Global Risks Report – https://www.weforum.org/agenda/2015/01/9-years-of-the-global-risks-report-what-have-we-got-right/

Raportul pe 2020 – https://www.weforum.org/reports/the-global-risks-report-2020

Sursă foto: The New York Times

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here