Verifica Menajeria de Fake News Apasa Aici! Verifica Menajeria de Fake News Apasa Aici! Verifica Menajeria de Fake News Apasa Aici! Verifica Menajeria de Fake News Apasa Aici! Verifica Menajeria de Fake News Apasa Aici! Verifica Menajeria de Fake News Apasa Aici! Verifica Menajeria de Fake News Apasa Aici!
close_icon
#Analize / Ovidiu Achim

Amenințarea stângii iliberale

Text preluat din The Economist.

Pericolul politicilor identitare de stânga nu trebuie subestimat

Ceva a eșuat în cazul liberalismului vestic. În esența sa, liberalismul clasic consideră că progresul uman este determinat de dezbatere și reformă. Cel mai bun mod de a ne croi drum într-o lume divizată a schimbărilor radicale este prin angajamentul universal pentru demnitatea individului, piața liberă și limitarea puterii guvernelor. Iată însă că o țară care renaște, precum China, îi râde liberalismului în nas, spunând că naște egoism și că este decadent și instabil. Acasă (n.tr. America), populiștii de dreapta și de stângă se dezlănțuie împotriva liberalismului din cauza presupusului elitism și presupuselor privilegii garantate de acesta.

De-a lungul ultimilor 250 de ani, liberalismul clasic și-a adus contribuția la atingerea unui progres fără precedent. Acesta nu va dispărea pur și simplu într-un nor de fum, dar este supus unui greu test, exact ca acum un secol, când cangrena bolșevismului și a fascismului începea să devoreze Europa liberală dinăuntrul ei. Este timpul ca liberalii să înțeleagă cu ce se confruntă și să se împotrivească.

Nicăieri nu este mai acerbă lupta decât în America, unde săptămâna aceasta Curtea Supremă a decis să nu respingă o lege anti-avort draconică și bizară. Cea mai periculoasă amenințare din patria liberalismului, chiar împotriva sa, vine din partea dreptei trumpiste. Populiștii denigrează instituții liberale precum știința și statul de drept, numindu-le fațadele unei conspirații a statului ocult împotriva poporului. Aceștia subordonează rațiunea și faptele emoțiilor tribale. Trainica minciună că alegerile prezidențiale din 2020 au fost furate ne arată unde pot duce asemenea porniri. Dacă oamenii nu își pot rezolva divergențele folosindu-se de dezbatere și de instituții de încredere, recurg la forță.

Atacul care vine din partea stângii este mai greu de sesizat. În parte, fiindcă în America cuvântul „liberal” a ajuns să includă o stângă iliberală. Săptămâna aceasta arătăm cum un nou tip de politică s-a răspândit de curând din departamentele universităților de elită. Pe măsură ce tinerii absolvenți s-au angajat în presa de top și în politică, au adus cu ei oroarea de a nu  te simți „în siguranță” și obsesia unui program, cu o viziune îngustă, care susține obținerea dreptății pentru grupurile identitare opresate. Au mai adus și tactici de a impune puritate ideologică, nepermițându-le inamicilor accesul la platforme lor și anulându-și aliații care au depășit limita într-un fel sau altul – ecou al statelor religioase care dominau Europa înainte ca liberalismul clasic să prindă rădăcini la finalul secolului XVIII.

În mod superficial, stânga iliberală și liberalii clasici, precum The Economist, vor, de multe ori, același lucru. Și unii și ceilalți consideră că oamenii ar trebui să aibă posibilitatea să prospere, indiferent de sexualitatea și rasa lor. Împărtășesc o oarecare neîncredere în autoritate și interese vechi. Și unii și ceilalți cred că schimbarea este dezirabilă.

sapca maga

Sursă foto: New York Magazine

 

Cu toate acestea, liberalii clasici și iliberalii progresiști nu sunt niciodată mai în dezacord decât atunci când e vorba de modul în care pot fi înfăptuite aceste lucruri. Pentru liberalii clasici, direcția precisă a progresului nu poate fi cunoscută. Trebuie să se petreacă spontan și de jos în sus; și depinde de separarea puterilor, pentru ca nimeni și niciun grup să nu-și poată exercita controlul pe o durată mai îndelungată. La polul opus, stânga iliberală își situează propria putere în centrul discuției, fiindcă au convingerea că adevăratul progres este posibil doar îndată ce s-au asigurat că ierarhiile rasiale, sexuale și de altă natură au fost fărâmițate.

Această diferență de abordare are implicații profunde. Liberalii clasici cred că trebuie stabilite niște condiții inițiale corecte și apoi lucrurile trebuie lăsate să se desfășoare libere prin competiție, eliminând, de pildă, monopolul corporațiilor, înființând asociații, reformând radical politica de taxare și făcând educația accesibilă printr-un sistem de vouchere. Progresiștii consideră această atitudine de tip „laissez-faire” o amăgire de care liberalii se folosesc pentru a păstra neschimbată situația inițială. În schimb, ei cred într-o „echitate” impusă – rezultatele pe care ei le consideră corecte. Spre exemplu, Ibram X. Kendi, profesor universitar și activist, atrage atenția că orice politică instituțională care nu ia rasa drept criteriu, dar  care ajunge să sporească diferențele între rase este rasistă indiferent de cât de luminate au fost intențiile.

Profesorul Kendi are dreptate să își dorească o politică instituțională anti-rasistă care să funcționeze. Totuși, abordarea sa brutală riscă să nu recunoască nevoia de ajutor a unor copii dezavantajați și nici șansa altora de a-și folosi talentul. Indivizii, nu doar grupurile, trebuie tratați corect pentru ca societatea să prospere. În plus, societatea are multiple obiective. Oamenii își fac griji cu privire la creșterea economică, bunăstare, criminalitate, mediul înconjurător și securitatea națională, iar politicile instituționale nu pot fi evaluate întrebându-ne doar dacă favorizează un anumit grup. Liberalii clasici se folosesc de dezbatere pentru a tranșa care sunt prioritățile și compromisurile într-o societate pluralistă, iar apoi se folosesc de alegeri pentru a se decide în privința parcursului abordat. Stânga iliberală consideră că schimbul de idei este în sine măsluit. Mascarada dovezilor și a argumentelor, spun ei, nu este nimic altceva decât încă o formă de afirmare a puterii brute a elitelor.

Progresiștii de școală veche rămân campionii libertății de exprimare. Dar progresiștii iliberali cred că echitatea necesită ca structurile să se împotrivească celor privilegiați și reacționari. Asta înseamnă să le restricționezi libertatea de exprimare, folosind un sistem de caste ale victimizării în care cei ajunși în vârf trebuie să se încline în fața celor care cer să se facă retroactiv dreptate. Mai implică și transformarea celor care sunt reacționari într-un exemplu, pedepsindu-i când spun ceva care i-ar putea face pe cei mai puțin privilegiați să se simtă în pericol. Rezultatul vin imediat: anularea și excluderea din diferite platforme.

Milton Friedman a spus cândva că „societatea care pune echitatea înaintea libertății va rămâne fără niciuna”. Avea dreptate. Progresiștii iliberali consideră că au un plan pentru a elibera grupurile de opresiune. De fapt, au o formulă pentru opresiunea indivizilor și, prin aceasta, nu se diferențiază prea mult de planurile dreptei populiste. Deși modalitățile sunt diferite, ambele extreme pun puterea înaintea procesului, scopul înaintea mijloacelor, interesele unui grup înaintea libertății individuale.

Țările conduse de lideri puternici pe care populiștii îi admiră, precum Ungaria lui Viktor Orban și Rusia lui Vladimir Putin, ne arată că puterea necontrolată este un fundament rău pentru o bună guvernare. Utopii precum cele din Cuba și Venezuela ne arată că scopul nu scuză mijloacele și că nicăieri pe glob indivizii nu se conformează voluntar stereotipurilor rasiale și economice impuse de stat.

Când populiștii pun spiritul partizan înaintea adevărului, aceștia sabotează buna guvernare. Când progresiștii împart populația în caste concurente, fac populația să se răscoale împotriva ei înșiși. Și unii și ceilalți slăbesc instituțiile care pot soluționa conflictul social. De aceea, deseori recurg la a constrânge poporul, oricât de mult le-ar plăcea să vorbească despre justiție.

liberalism clasic

Sursă foto: The New York Times

 

Dacă liberalismul clasic este cu mult mai bun decât alternativele, de ce se zbate peste tot în lume? Unul dintre motive ar fi că progresiștii și populiștii își dau apă la moară unii altora în mod patologic. Ura pe care fiecare tabără o simte față de cealaltă inflamează suporterii uneia sau alteia dintre tabere, în avantajul ambelor. Să critici excesele taberei tale pare o trădare. În aceste condiții, dezbaterea liberală este lipsită de oxigen. Uitați-vă la Marea Britanie, unde politica ultimilor ani s-a rezumat la rundele unei lupte între susținătorii Brexitului, incapabili de compromis, din partea partidului Tory și a laburiștilor conduși de Jeremy Corbyn.

Unele aspecte ale liberalismului contrazic natura umană în esența ei. Ți se cere să aperi dreptul la liberă exprimare al oponenților tăi, chiar dacă consideri că se înșală. Trebuie să accepți să îți pui la îndoială cele mai profunde convingeri. Afacerile nu trebuie să fie protejate de distrugerea creativă. Cei pe care îi iubești nu pot promova altfel decât în baza meritelor lor, chiar dacă instinctele tale te îndeamnă să încalci regulile pentru ei. Trebuie să accepți victoria de la urna de vot a inamicilor tăi, chiar dacă crezi că vor ruina țara.

Pe scurt, se cere multă muncă pentru a deveni un liberal adevărat. După colapsul Uniunii Sovietice, când și ultimul reprezentant al ideologiei lor părea că se năruie, elitele arogante au pierdut smerenia liberală și capacitatea de a se îndoi de ei înșiși. Au prins năravul de crede că au întotdeauna dreptate. Au creat o meritocrație în America care îi favorizează pe cei ca ei. După criza financiară, au controlat economia încât să crească mult prea încet ca oamenii să se mai simtă prosperi. Departe de a trata clasa muncitoare albă cu demnitate, s-au luat de lipsa ei de rafinament.

Naivitatea liberală

Complăcându-se astfel, și-au lăsat oponenții să critice imperfecțiunile veșnice ale liberalismului și, din cauza modului în care rasele sunt tratate în America, i-au lăsat să insiste asupra faptului că întreg sistemul de stat a fost putred de la fundarea sa. Confruntându-se cu rasismul și lipsa persistentă de echitate, liberalismul clasic le va reaminti oamenilor că schimbarea cere timp. Dar Washington este distrus, China se dezlănțuie, iar oamenii sunt neliniștiți.

Suprema formă de complacere ar fi ca liberalii clasici să subestimeze amenințarea. Prea mulți liberali cu inclinații de dreapta tind să încheie o nerușinată căsătorie de conveniență cu populiștii. Prea mulți liberali de stânga se concentrează asupra faptului că și ei vor dreptate socială. Se consolează cu gândul că iliberalii foarte intoleranți reprezintă  doar o fracțiune dintre ei. Nu vă faceți griji, ne spun ei, intoleranța face parte din mecanismul schimbării, dar concentrându-ne asupra nedreptăților, schimbăm centrul eșichierului politic.

Totuși, tocmai acționarea împotriva forțelor care împing oamenii spre extreme face ca liberalismul clasic să prevină întărirea extremelor. Aplicând principiile liberale, ajută la rezolvarea marilor probleme sociale, fără ca nimeni să recurgă la coerciție. Doar liberalii apreciază diversitatea în toate formele sale și înțeleg cum trebuie aceasta întărită. Doar ei pot trata corect totul, de la educație până la planificare și politică externă, ca să elibereze forțele creatoare ale oamenilor. Liberalii clasici trebuie să își redescopere spiritul de luptă. Ar trebui să lupte cu cei care îi intimidează și îi anulează pe ceilalți. Liberalismul încă este cel mai bun motor al progresului echitabil, iar liberalii trebuie să aibă curajul s-o spună!

Dacă v-a plăcut acest articol, vă recomandăm și altele pe teme asemănătoare: Noul portret al lui Viktor Orban zugrăvit de conservatorii americani sau  O posibilă armată europeană? Mai durează

 

Sursă foto: The Economist

#Ultimele buletine de știri

#Te-ar mai putea interesa și