Articol scris de Amartya Sen pentru Financial Times
Tradus integral de True Story Project

Amartya Sen este scriitor, laureat Nobel și profesor universitar Thomas W Lamont la Harvard.

„Ne vom întâlni din nou”, a spus recent Regina Elizabeta, invocând o melodie din 1939. A fost un gând inspirațional și exact ceea ce aveam nevoie. Dar la ce fel de lume putem să ne așteptăm după pandemie? Vom câștiga ceva din experiența de a rezista în comun crizei?

Lumea era plină de probleme grave înainte de coronavirus. Inegalitatea era răspândită, atât între țări, cât și în interiorul acestora. În SUA, țara cea mai bogată din lume, milioane de oameni nu aveau asigurare medicală, contribuind la existența unor boli ce ar fi putut fi evitate. Austeritatea prost calculată a slăbit capacitatea UE de a oferi sprijin persoanelor vulnerabile. Politica antidemocratică a fost în creștere, de la Brazilia și Bolivia, la Polonia și Ungaria.

Este posibil ca experiența comună a pandemiei să contribuie la ameliorarea unor astfel de probleme preexistente?

Nevoia de a acționa împreună poate genera cu siguranță o apreciere a rolului constructiv pe care acțiunea publică îl are. Al doilea război mondial, de exemplu, i-a făcut pe oameni să realizeze mai bine importanța cooperării internaționale. Națiunile Unite, FMI și Banca Mondială s-au născut în 1944-5, la puțin timp după ce Vera Lynn a cântat despre a ne înâlni din nou.

Cu toate acestea, a existat vreodată un progres pe termen lung în cadrul vreunei țări ca urmare a unei crize? Am văzut câteva.

În Marea Britanie s-a înregistrat o reducere accentuată a subnutriției în anii grei de penurie alimentară din timpul celui de-al doilea război mondial. Confruntată cu o reducere mare a disponibilității alimentelor, Marea Britanie a organizat o partajare mai eficientă a alimentelor, prin raționalizare și sprijin social. Subnutriții cronici au fost mai bine hrăniți ca niciodată. Un lucru similar s-a întâmplat și în cazul asistenței medicale, care a fost mult mai bine distribuită.

Rezultatele au fost uluitoare. În perioada de război din anii 1940, speranța de viață la naștere în Anglia și Țara Galilor a crescut cu 6,5 ani pentru bărbați, comparativ cu 1,2 ani în perioada precedentă, iar pentru femei a crescut cu 7 ani, depășind cu mult câștigul de 1,5 ani al deceniului de dinainte. Lecțiile pozitive câștigate în urma concentrării pe egalitate socială și acordarea unei atenții sporite celor defavorizați au ajutat la apariția a ceea ce a fost cunoscut drept statul bunăstării. Aneurin Bevan, susținător al unei echități sociale mai mari în timpul războiului și după, a inaugurat în 1948 primul spital național de servicii medicale din Marea Britanie – spitalul Park din Manchester.

Se poate întâmpla ceva la fel de pozitiv în urma experienței crizei actuale? Lecțiile pentru a ieși dintr-o criză depind cu siguranță de modul în care este tratată și de ce preocupări ies în evidență.

Politica este importantă aici, inclusiv relația dintre conducători și cetățeni. În anii de război, spre deosebire de mai buna partajare a alimentelor și a asistenței medicale de către publicul britanic, cumplita foamete din Bengalul anilor 1943 a avut loc în India Britanică, ucigând aproape 3 milioane de oameni, pe care Rajul a făcut prea puțin pentru a o preveni.

În politicile împotriva pandemiei actuale, egalitatea nu a fost o prioritate deosebit de vizibilă. În SUA, afro-americanii mor de Covid-19 la o rată mult mai mare decât oamenii albi. În Chicago, peste 70 la sută din decesele cauzate de virus au fost ale afro-americanilor care constituie doar o treime din populația rezidentă. Diferențele interne în gradul de suferință par să nu fi fost mai puține în multe alte țări, din Brazilia și Ungaria până în India.

India este un caz deosebit de izbitor. Inegalitățile rămân foarte mari. Foametea nu a mai apărut de la instaurarea democrației în India independentă. Cu toate acestea, discuțiile publice deschise – care fac ca vocea celor dezavantajați să fie auzită, să devină semnificativă din punct de vedere politic și să protejeze pe cei aflați în pericol – se confruntă cu creșterea restricțiilor guvernamentale, inclusiv reducerea libertății mass-media prin mijloace directe și indirecte.

Marcată de contrastul dintre facilitățile medicale rezonabile pentru cei bogați și nici măcar asistență medicală primară decentă pentru majoritatea săracilor, și afectată de asimetriile brutale ale inegalităților moderne de castă, India ar fi putut beneficia de un management echitabil al pandemiei. Cu toate acestea, există puține dovezi ale preocupărilor egalitare. În schimb, accentul a fost pus pe controlul drastic și blocarea bruscă (inclusiv a trenurilor și autobuzelor), cu o atenție redusă acordată muncitorilor care își pierd locul de muncă sau imigranților, cei mai săraci dintre săraci, care sunt ținuți la sute de kilometri de casele lor.

Sigur, distanțarea socială restricționează răspândirea virusului (acest beneficiu important nu este în dispută). Dar trebuie să fie combinată cu aranjamente compensatorii – pentru venituri, alimente, acces și asistență medicală – pentru persoanele devastate de izolare. India, la fel ca multe alte țări, are nevoie de ceva similar sistemului National Health Service din Marea Britanie. Dar probabil nicio lecție în această direcție nu va ieși din răspunsul la pandemie, având în vedere inegalitățile uriașe din această țară.

Din păcate, este foarte posibil ca atunci când ne vom întâlni din nou să nu fim mai bine poziționați să înfruntăm lumea inegală în care trăim. Totuși, lucrurile nu trebuie să iasă așa. O preocupare cu echitatea în gestionarea crizelor ar diminua suferința în multe țări acum și ar oferi noi idei care să ne inspire în construirea unei lumi mai puțin inegale în viitor. Întrucât ne aflăm la mai puțin de jumătate de drum în criză, putem să îndrăznim să sperăm că acest lucru se mai poate întâmpla în continuare?

Sursă foto: University of Glasgow

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here