close_icon
#Analize / Thomas Briot

Africa: un continent în conflict permanent?

De la independența majorității țărilor africane din 1956 până în 1975, numărul conflictelor care au avut loc pe continent este imposibil de determinat. Un ansamblu complex de tensiuni, de conflicte deschise sau ascunse pare să cuprindă Africa. Nimic nu amenință dezvoltarea continentului mai mult decât acest război generalizat al tuturor împotriva tuturor.

Oare poate continentul african să depășească această stare de război permanent?

Africa este continentul care a cunoscut cel mai mare număr de conflicte în ultimii cincizeci de ani, cu un număr de morți pe care unii îl estimează la aproape 10 milioane. Există vreo specificitate a conflictelor din Africa? Prea des, se folosește termenul de „război civil”, care pare cel mai potrivit pentru a descrie conflictele interne care mobilizează un număr important de factori și de protagoniști. Cu toate acestea, termenul de război civil este prea limitat pentru a descrie multitudinea de conflicte africane, pe care vom încerca în această analiză să le explicăm în detaliu.

Stat contra stat

Primul punct care trebuie subliniat este că Africa se confruntă cu conflicte clasice inter-statale, bazate pe revendicări teritoriale. Există un total de treizeci de teritorii care sunt revendicate de unul sau mai multe state, mult mai multe decât pe orice alt continent. Astfel, departe de clișeul potrivit căruia statele africane sunt «state eșuate» și că ideea de stat-națiune este depășită, putem constata că există un atașament persistent la identitatea națională.

Conflicte etnice în Africa – Good Governance Africa

 

Primul caz este cel al revendicării unui teritoriu în numele istoriei. Logica popoarelor și statelor antice este pusă în slujba revendicării naționale. Astfel, prezența popoarelor somaleze în Ogaden, în sudul Djibouti și în estul Keniei a fost una dintre bazele retoricii expansioniste a președinților somalezi din anii 1970 și 1980. De la descompunerea statului somalez în anii 1990, mișcările jihadiste și în special cea a șebabilor (din mișcarea Al Shabaab) sunt cele care și-au însușit această idee.

În ciuda retoricii unei participări la un jihad presupus universal, zonele de luptă ale jihadiștilor se află în teritoriile deja disputate în care operau gherilele separatiste. La fel, conflictul dintre Libia și Ciad din 1978 până în 1987 a reamintit lumii de tensiunile de pe linia de separație dintre populațiile din Africa de Nord și Africa subsahariană, conflict atât de greu de rezolvat în Sahara.

În același timp, la sfârșitul anului 1985, a izbucnit un conflict cunoscut sub numele de „Războiul de Crăciun”, între Mali și Burkina Faso, pentru suveranitatea asupra fâșiei Agacher, o fâșie de pământ puțin populată, dar fundamentală pentru nomazii din regiune, deoarece găzduiește un punct strategic de apă.

Colonizarea și granițele, singurii vinovați?

Una dintre principalele cauze ale conflictelor de acest tip este moștenirea granițelor coloniale. Conferința statelor OAU (Organizația Unității Africane) de la Cairo a afirmat în declarația sa din 21 iulie 1964 că „toate statele membre se angajează să respecte granițele existente la momentul obținerii independenței lor”. Aceste granițe au fost deseori determinate în funcție de interesele puterilor, precum între Sudanul francez și Sudanul englez la sfârșitul crizei de la Fashoda: pe 21 martie 1899, cele două teritorii au fost delimitate în funcție de bazinele lacului Ciad și a Nilului, și nu pe baza popoarelor și statelor precoloniale.

Frontierele creează și alte probleme. Pentru statele africane precoloniale, granița era mai presus de toate o limită de frontieră, cu aranjamente locale pentru coexistența între nomazi și sedentari în cazul zonelor saheliene. În perioada colonială, în cadrul fiecărui imperiu, ca de exemplu în cazul teritoriilor franceze, această flexibilitate a fost uneori menținută între diferitele subdiviziuni administrative.

conflict

Sursă foto:: UN Photo library

 

În timpul independenței, aceste granițe au fost înghețate brutal de constituția statelor naționale. Aranjamentele locale au dispărut, rezultând în situații care au dus la crize, inclusiv la cele menționate mai sus. Cu toate acestea, începând cu anii 1990, s-a înregistrat o scădere a acestui tip de conflict. Poate că eșecul anumitor state de a-și controla frontierele a condus paradoxal la întoarcerea acestor aranjamente locale, dar de data aceasta sub autoritatea mișcărilor armate legate de diverse traficuri ilegale.

Africa: continentul războaielor civile

Africa pare, de asemenea, să fie cel mai fertil teren pentru conflicte intra-statale. Dimensiunea politică a conflictelor se suprapune adesea cu cea a popoarelor și a religiilor, dar și cu obiectivele rețelelor economice și ale intereselor locale sau internaționale. Numai că pentru a fi precis, un conflict intra-statal în Africa nu trebuie interpretat în termeni de linii generale, ci în termeni de realități locale.

Prima axă de analiză posibilă este o interpretare politică a conflictelor din Africa. Într-adevăr, o parte din ele sunt legate de o contestare a puterii de către un grup care poate duce o luptă armată. Aceasta este paradigma conflictelor africane în timpul războiului rece, cu mișcări de obediență marxistă care au acționat în Angola și Mozambic.

Succesiunea „președinților fondatori”, care au trăit și au guvernat foarte mult, a fost de asemenea o sursă de conflicte în anumite țări care chiar reușiseră să se orienteze spre modele politice și economice definite. Acesta a fost cazul în Coasta de Fildeș după moartea lui Félix Houphouët-Boigny în 1993, în Republica Democrată Congo (RDC, fost Zair) după ce Mobutu a fost demis de la putere în mai 1997 înainte de a muri în exil în luna septembrie al aceluiași an.

Sursă foto: Reuters

În aceste două cazuri, conflictele ulterioare (în Côte d’Ivoire, crizele politico-militare din 2002 până în 2007 și din 2010 până în 2011 și războiul civil din RDC din 1998 până în 2003, apoi războiul Kivu din 2004 până în 2009) pot fi interpretate nu doar ca având o dimensiune etnică sau religioasă ca în Coasta de Fildeș, dar și ca fiind consecința unei unei tranziții democratice eșuate pe termen lung.

În Republica Centrafricană, un președinte contestat, Michel Djotodia, numit de Consiliul Național de Tranziție pe 25 martie 2013 după răsturnarea lui François Bozizé, decide să se bazeze pe Seleka (o coaliție etnică musulmană), aruncând țara în haos.

Logica popoarelor și a etniilor poate juca de asemenea un rol în aceste conflicte.

Genocidul din Rwanda, în care aproape 800.000 de etnici tutsi au fost omorâți de etnici hutu, a fost punctul culminant ai acestei logici. Ea a fost și una dintre componentele conflictului ivorian, așa cum vom vedea mai jos.

A fost de asemenea una din cauzele majore ale conflictului din Africa Centrală, cu Seleka musulmană originând din populațiile din nordul țării care s-a revoltat împotriva etniilor din sudul țării. În Sudan, situația de discriminare împotriva populațiilor subsahariene din sudul țării de către arabii din nordul țării care dețineau puterea i-a condus la revoltă.

 

Religia, cauză sau alibi ale conflictelor?

Aceste ciocniri etnice sunt determinate și de aspecte religioase, care nu sunt cauzele exclusive ale conflictelor, dar de multe ori sunt factorul lor decisiv. În aproape toate conflictele în care intervine logica etnică. este prezentă și o logică religioasă, ceea ce reprezintă o ocazie oportună pentru mișcările religioase extremiste și, în mod special, pentru mișcările jihadiste.

Să ne întoarcem la un anumit număr de conflicte deja luate în considerare anterior. În primul rând, trebuie remarcat faptul că marginile sudice ale Saharei, unde au loc cele mai multe conflicte legate de mișcările jihadiste, sunt cele în care a avut loc un focar jihadist în secolul al XIX-lea, de exemplu cu emiratul Sokolo. Apoi, această dinamică se explică și prin istoria precolonială.

Popoarele nomade sau mai puțin sedentare de la marginea Saharei erau adesea păstori islamizați prin comerțul trans-saharian. Mai la sud, animiștii sedentari erau deja ocazional victime ale expedițiilor venite din nord, menite să facă rost de sclavi, care erau principalul subiect a comerțului trans-saharian. În timpul colonizării, situația animiștilor din sud s-a ameliorat semnificativ, iar aceștia s-au convertit la creștinism.

Cu toate acestea, în statul Jos din Nigeria, violențele comise de Boko Haram din 2002 afectează în primul rând oamenii din fostul sud sedentar, predominant creștin. În Republica Centrafricană, Seleka a urmat un model comparabil în 2013. Așadar, constatăm că conflictele precoloniale continuă și în prezent, iar religia este un factor important, dar nu exclusiv.

Care este rolul religiei în conflictele interstatale menționate mai sus? În Coasta de Fildeș, războiul civil dintre forțele prezidențiale și rebele a mobilizat desigur un număr infinit de nuanțe și excepții: grupele etnice creștine din sud împotriva grupurilor etnice predominant musulmane din nord. Totodată, violența religioasă nu a fost niciodată în centrul retoricii fiecărei tabere care, dimpotrivă, pretindeau că ele întruchipează unitatea națională. Problema «ivorității», adică o problemă de identitate națională, a fost chestiunea centrală a acestui conflict.

Populațiile musulmane din nordul și centrul țării, ale căror nume au consonanțe burkinabe, s-au simțit excluse din noua definiție mai restrictivă a identității naționale adoptată în 1994, în timp ce populațiile din sud le considerau parțial străine din cauza imigrației din Burkina Faso.

Mai mult, omogenitatea religioasă nu a împiedicat Somalia, cu 99,9% musulmană, să se separe în trei entități diferite, nici RDC, 85% creștină, să cunoască conflicte fratricide. La fel, dacă islamiștii au proclamat secesiunea în nordul Mali în aprilie 2012, aceasta s-a bazat pe dorința de independență a tuaregilor, o parte din care s-au unit cu forțele lui Ansar Dine, Al Qaida sau cu mișcarea Mujao. Astfel, apartenența religioasă poate fi doar un mod de a deghiza etniile.

Într-un final, trebuie înțeles faptul că conflictele de pe continentul african nu pot fi înțelese și analizate prin criterii specifice Occidentului: cauzele conflictelor sunt extrem de diverse, iar trebuie luate în considerare istoria precolonială a statelor africane, compoziția lor etnică și religioasă. De asemenea, nu trebuie excluse nici raționamente politice și economice.

Pe scurt, complexitatea extremă a conflictelor africane arată că ele nu pot fi rezolvate cu un mod de gândire occidental: negocierile de pace organizate de țări occidentale nu au avut decât rareori succes. Astfel, conflictele africane necesită și procese de pace specific africane, iar acest lucru necesită o schimbare de paradigmă profundă din partea organizațiilor internaționale responsabile cu pacificarea continentului.

Mai mult despre Africa și conflicte puteți citi pe TSP:

 

Puteți citi și în alte surse despre complexitatea conflictelor din Africa:

Sursă foto: Oxfam International

 

 

#Ultimele buletine de știri

#Te-ar mai putea interesa și